75: Ioan Pintea în dialog cu scriitorul Cornel Cotuțiu

Ioan Pintea: - Domnule Cornel Cotuţiu, aveţi nostalgii?

         Cornel Cotuţiu: -  Da, cred că este inevitabil, mai ales când e vorba şi de o anumită vârstă, gândul îţi fuge înapoi şi îţi apar anumite imagini pe care le-ai uitat, dar ele revin proaspete. Şi nu doar imagini plăcute. Am avut o copilărie destul de tensionată, aşa că, mai degrabă nu uit acele momente.

         Ioan Pintea: - Cred că e bine ca în nostalgie să recuperezi şi bucuriile.

         Cornel Cotuţiu: - Da, în special de la vârsta fragedă.

         Ioan Pintea: - Cu siguranță, mari bucurii au fost şi … cărţile. Cărţile pe care le-aţi citit, cărţile pe care le-aţi scris ...

         Cornel Cotuţiu: - Sau care mi-au fost citite. Eu ştiu de „Anna Karenina” de când eram analfabet. Mama mea citea cu voce tare, în timp ce tatăl meu bătea pingele, şi tot din vremea anilor mici ştiu de Goga, citit tot de mama.

         Ioan Pintea: - Tînăr fiind, am participat la lansarea cărţii de debut – „În căutarea altui final”. Ţin minte şi acum ceea ce a scris D.R. Popescu despre dumneavoastră şi, implicit, despre Beclean. „Cornel Cotuțiu e profesor într-o localitate, nu prea mare, ca să fie oraș, și nici prea mică, să fie comună, în Beclean, Beclean pe Someș”.

         Cornel Cotuţiu: - În 1968, când s-a trecut la noua împărţire administrativă a ţării, atunci 100 de localităţi mari au primit statut de oraşe. În această situaţie a fost şi Becleanul. La intrarea în Beclean, dinspre Coldău, cineva a scris cu creta pe tabla rutieră: această comună se numeşte oraşul Beclean.

         Ioan Pintea: - Am şi eu nostalgiile mele legate de Beclean. În tinereţe, mergeam adesea împreună, peripatizând despre literatură, înspre Someș. Sunteţi născut aici sau doar aţi copilărit aproape de Someş?

         Cornel Cotuţiu: - De la 7 ani ne-am mutat în casa construită de tatăl meu. M-am născut pe o strada de lângă Banca Transilvania, unde mi-am petrecut primii trei ani de viaţă, după care ne-am mutat dincolo de Biserica Catolică, până când tatăl meu a construit casa, în aşa zisul parc, şi nu este vorba de parcul orăşenesc ci de cartierul Parc, care pe vremea grofului Bethlen fusese un parc imens dendrologic superb, înspre Beclenuţ. Someşul a rămas pentru mine punctul de reper al existenţei şi, nu întâmplător, i-am dat o denumire poetică chiar în titlul cărţii mele mult chinuite – „Şarpele albastru”. O metaforă.

         Ioan Pintea: - În cărțile pe care le-ați scris, fie că e vorba de romane, de publicistică, de memorialistică … amintiți mereu de Beclean.

         Cornel Cotuţiu: - Îi necăjesc pe bistriţeni afirmând că eu vin din occidentul judeţului Coşbuc-Rebreanu.

         Ioan Pintea: - Aţi fost foarte mulţi ani profesor ...

         Cornel Cotuţiu: - Da, categoric, un profesor este profesor până la capătul vieţii, chiar dacă nu mai e la catedră. E altceva un contabil sau un inginer, dar unui profesor adevărat cei din preajmă întotdeauna i se adresează, indiferent de cât ar fi de înaintat în vârstă, cu domn profesor.

         Ioan Pintea: - Publicistica dumneavoastră e o publicistică de atitudine. Prea puțin encomiastice, textele semnate de Cornel Cotuţiu, sunt texte „tari”, incisive, scrise cu nerv polemic, texte care te pun pe gânduri sau care te îndeamnă să ai şi tu o anumită atitudine.

         Cornel Cotuţiu: - I-am obişnuit pe cititorii mei cu stilul meu de a fi rău. Uneori, mi se reproşează glumeţ: Mă, zgârie mai tare. Nu pot să fiu indiferent faţă de cele din preajma mea tocmai din dragul pe care-l am faţă de oamenii din jurul meu, dar acolo unde trebuie să remarc faptele frumoase o fac fără reţinere dar, tot aşa, fără reţinere, şi dau palme, în termenii rezonabili ai publicisticii.

         Ioan Pintea: - Aţi călătorit mult. Aţi scris foarte mult despre comunităţile româneşti de dincolo de graniță …

         Cornel Cotuţiu: - Am stimulat acest sentiment de a aparţine unei făpturi europene, care sunt românii. Într-adevăr, dacă e să luăm harta României, cu excepţia Văii Timocului, unde voi merge în primăvară, în rest, tot ceea ce este în jurul hotarelor, nu întotdeauna adevărate ale României, le-am străbătut, dar şi am „şezut” acolo. De exemplu, am fost în Ungaria, la Gyula, sau în Basarabia, pentru că nu-mi place să spun Republica Moldova, în zona românească a Ucrainei, cum de altfel, oriunde am fost în Europa, şi sunt puţine ţări pe care nu le-am „călcat”, nu numai că am străbătut spaţii, dar am şi şezut, am zăbovit între oameni. E formidabil să fii în Bretania, în nordul Franţei, să şezi undeva la o familie şi să te duci la cişmea cu găleata după apă şi s-o duci în casă. Locuieşti efectiv împreună cu ei, exişti cu ei, cu românii de acolo.

         Ioan Pintea: - Da, este foarte important că aţi lăsat mărturii în cărţile de publicistică despre aceste comunităţi de români, despre împlinirile lor, despre problemele lor. De fiecare dată când v-ați întors din aceste călătorii, aţi publicat „la cald” impresii emoționante despre diaspora românească.

         Cornel Cotuţiu: - Am avut norocul şi am beneficiat de redacţii care au fost binevoitoare, generoase cu mine, în a-mi publica texte de orice fel care priveau o largă masă de cititori, şi la Bistriţa, dar şi publicaţii din Ungaria, SUA, Canada.

         Ioan Pintea: - Vă văd acaparat foarte puternic de publicistică. Aveţi sentimentul că aţi neglijat romanul, proza scurtă? Deşi aţi publicat, între timp: „Spate în spate”, „Scorbură în cuib”, „Ce rămâne”, „În căutarea zăpezii”, „Pavilionul”,  „Ce nu se pierde”, „Douăzeci”, „Paranteză deschisă”, „După cinci minute” (romane, nuvele, povestiri) ...

         Cornel Cotuţiu: - Nu. E vorba de texte prozastice şi texte publicistice. Nu e un raport echilibrat între ele, dar nu m-am certat vreodată că e cazul să mai scriu şi proză. În momentul în care am simţit nevoia, m-am apucat şi am scris o povestire, am început să concep un roman. Dar, exerciţiul de condei diurn, într-adevăr, a fost în domeniul publicisticii.

         Ioan Pintea: - Am amintit de călătoriile dincolo de graniţe. Sunteți un călător neobosit. În ţară aţi mers peste tot.

         Cornel Cotuţiu: - Am fost călător nu cu roata, nici a trenului, nici a maşinii, nici a bicicletei. Am mers pe jos. Am străbătut sute de kilometri din ţara aceasta pe jos.

         Ioan Pintea: - Ani de zile, cât aţi fost profesor în funcțiune, aţi făcut, împreună cu elevii dumneavoastră, nenumărate excursii.

         Cornel Cotuţiu: - Da, şi vreau să mă laud. La un moment dat am făcut o sumă a acestor excursii, fie de o zi, fie de o săptămână. I-am dus pe copii în lumea românească în cel puţin 50 de excursii.

         Ioan Pintea: - Deci, după ce că aţi predat excelent limba şi literatura română la clasă, i-aţi dus pe aceşti copii să vadă locurile și monumentele culturale / literare reprezentative ...

         Cornel Cotuţiu: - În această privinţă, mi-a rămas în memorie felul meu de a fi în raport cu elevii, şi nu numai, cu familia. În aceste excursii, şi acest lucru l-am preluat de la Mircea Maliţa, te duci să vezi, dar în bună măsură te duci să confirmi văzând ceea ce ştiai despre ceea ce vezi. Deci, dacă te-ai dus la Săpânţa, până când ajungi acolo, tu, tânărul, ştii că pe traseu întâlneşti cutare şi cutare locuri, fapte, istorie. Deci, îţi confirmi ceea ce ştiai deja.

         Ioan Pintea: - Da, mi se pare foarte important exercițiul acesta pedagogic … Înveți despre Sadoveanu și te duci la Casa Sadoveanu; înveți despre Blaga și te duci în Lancrăm; înveți despre Rebreanu și te deplasezi, profesor și elev, la Târlișua, Maieru, Prislop, Valea Mare … În acest sens, sunteți un model pentru urmașii de la catedră …

         Cornel Cotuţiu: - Nu doar eu, mai sunt şi alţii. Şi eu am învăţat tot de la alţii.

         Ioan Pintea: - Da, dar cred că sunteţi campion. Sigur sunteţi campion! Ați amenajat, la Colegiul Național „Petru Rareș” la care ați fost profesor timp de 40 de ani, un cabinet de literatură unic, aparte. Am petrecut multe clipe în acel cabinet. Îl am şi acum în minte …

         Cornel Cotuţiu: - Din păcate, acum şi eu îl am doar în minte sau eventual în fotografii, pentru că de cinci ani cabinetul a fost anulat, componentele lui sunt undeva prin podul clădirii şcolii la care am profesat.

Ioan Pintea: - În acest cabinet, era suficient să priveşti şi să citeşti planşele şi fotografiile cu care erau „tapetați” pereții şi, dintr-un foc, puteai să înveți o mulţime de lucruri din și despre literatura
 română.

Cornel Cotuţiu: - Îmi face plăcere să-mi amintesc şi să le spun şi altora că, în acest cabinet numit „Liviu Rebreanu”, din 1990 încoace, au fost şi doi miniştri ai Învăţământului şi, fără să ştie unul de celălalt, au zis: „Aşa ceva nu există în sistemul de învăţământ românesc”.

         Ioan Pintea: - Ce înseamnă Becleanul pentru dumneavoastră?

         Cornel Cotuţiu: - Becleanul este prezent în toate cărţile mele de proză, chiar şi fără a-l numi, atmosfera lui de-a lungul timpului. Romanul „Ce rămâne” evocă o Transilvanie de la sfârşitul secolului XIX, şi chiar dacă acţiunea e plasată în zona Braşov – Săcele – Făgăraş, paginile sunt pline de Beclean. În publicistică am făcut mereu referiri la personalităţile acestui loc, la oameni, la năravuri, la deficienţe, lucru care uneori a produs supărări administraţiei locale, dar până la urmă s-a trecut peste ele. Pentru mine, Becleanul este steaua mea polară.

         Ioan Pintea: - O bună perioadă de timp, ați redactat, împreună cu alți confrați scriitori, revista „Minerva” ...

         Cornel Cotuţiu: - Cea mai importantă revistă din zona Bistriţei, din toată istoria Bistriţei, a fost „Minerva”, pe care noi am scos-o zece ani şi care avea rezonanţă în tot spaţiul românesc …

         Ioan Pintea: - În „Minerva” au publicat nume importante: critici literari, prozatori, poeți, eseiști, traducători. Aici au debutat și câțiva tineri autori foarte talentați …

         Cornel Cotuţiu: - Revista „Minerva” i-a stimulat şi au început să devină nume de referinţă. Revista a avut colaboratori din toate centrele de cultură ale ţării, de la Iaşi, de la Constanţa, Timişoara sau Oradea.

         Ioan Pintea: - Să nu uităm de Saeculum, căruia i-ați dedicat o carte-document …

         Cornel Cotuţiu: - La o întâlnire Saeculum, de la Baia Mare a venit un autocar de dornici de literatură.

         Ioan Pintea: - Saeculum a fost o mişcare culturală foarte-foarte importantă … 

         Cornel Cotuţiu: - Ovidiu Pecican, personalitate a Clujului actual, remarca acest lucru referitor la Cenaclul Saeculum. Cenaclu l-am numit noi, dar a fost mai mult decât un cenaclu, a fost o mişcare cultural-literar-artistică de anvergură naţională.

         Ioan Pintea: - Ce scrieţi în momentul de faţă, ce pregătiţi pentru tipar?

         Cornel Cotuţiu: - Cred că am realizat ceva fără precedent în literatura noastră, şi nu mă laud. L-am depăşit cu mult pe Sadoveanu care într-un an a publicat trei cărţi. Eu, în doi ani şi două luni am publicat opt cărţi. În 26 de luni am publicat opt cărţi. Undeva, cândva, voi încerca să explic dedesupturile acestei hărnicii, cum spunea cineva. Dar parcă nu e vorba numai de hărnicie ci şi de alte lucruri mai profunde.

         Ioan Pintea: - E o performanţă. Când scrieţi, dimineaţa, seara, peste zi?

         Cornel Cotuţiu: - Îmi amintesc de declaraţiile unor scriitori de mare înălţime care spuneau „Eu prefer să scriu în orele de dimineaţă” ori, l-am invocat pe Sadoveanu, el se plimba până spre prânz, când concepea ceea ce are de scris şi pe urmă se aşeza la masă şi scria până când termina ceea ce are de scris. Liviu Rebreanu scria numai noaptea. Eu, oriunde mă duc, în momentul în care nu am pix şi hârtie la mine intru în derută, în draci. Când îmi vine ceva, scriu atunci, pe loc. Indiferent că sunt în tren, că sunt pe o bancă în parc, sunt pe stradă, mă retrag şi notez ce „mi-a răsărit în scăfârlie”.

         Ioan Pintea: - Cum vreți să încheiem acest dialog?

         Cornel Cotuţiu: - Închei aducându-mi aminte de o zicere aflată de la superbul intelectual de la Maieru, Sever Ursa, care spunea că pe valea lui este o vorbă – „Cumva o fi, că niciodată n-a fost să nu fie nicicum”.

(Fragment dintr-un dialog amplu Ioan Pintea / Cornel Cotuțiu, extras din filmul documentar „Cornel Cotuțiu – 75”, realizat de Florin Săsărman.)