79 de ani de la evenimentele de la finele primei decade a lunii octombrie 1944, ce au transformat mirifica și fascinanta noastră Vale a Bârgăului într-o Vale a Groazei, o Vale a Morții, o Vale a Suspinelor

În preajma celei de a doua mari conflagrații mondiale trupul sfânt al țării, pe care strămoșii ne-au lăsat-o a fost  sfârtecat, schilodit, ciopârțit, ciuntit  conform voinței și intereselor celor mari și puternici ai vremii. Pe noi cei de pe meleagurile bistrițene cel mai mult ne-a afectat faptul că prin Actul samavolnic din 30 august 1940 Nordul Transilvaniei din componența căruia  făceau parte 11 județe cu o suprafață de 43.492 km patrați și o populație de 2.609.007 locuitori, printre care și județul nostru (având atunci denumirea de județul Năsăud – n.n.) a  fost amputat din trupul României  și împotriva adevărului istoric a fost cedat Ungariei horthyste. A urmat o perioadă grea de opresiune și teroare antiromânească în care, așa cum spunea Bardul de la Hordou, poetul George Coșbuc, “Prin multe vremi ce ne-ncercară Altă armă n-am avut Numai dragostea de țară Ce strămoșii ne-o lăsară, Și pe Sfântul Domn de scut”. Ascuțișul opresiunii a fost orientat prioritar încă din primele zile împotriva intelectualității românești și oamenilor de frunte ai comunităților locale considerați a fi liderii, inițiatorii, organizatorii și conducătorii  potențialelor acțiuni de rezistență. Nu întâmplător au devenit țintele cele mai căutate, preferate și lovite.

 

 

 La 14 septembrie 1940 medicului Lazăr Lionel (19.03.1915-13.05.1990, fiul preotului Lazăr Victor de la Mureșenii Bârgăului – n.n.), care profesa la Cluj, i s-a notificat de comandantul militar al orașului, colonelul Albert Beck că: ”este destituit din funcția de medic pe care a deținut-o și că i se interzice să-și mai exercite pofesia, sens în care a dat dispozițiunile necesare”. În 10 octombrie 1940, comandantul  militar al Plasei Bârgău i-a eliberat Adeverința nr.411 în care se consemnează cu totul altceva și anume faptul că:” Dr. Lazăr Lionel, de naționalitate maghiaro-română declară că vrea să se reîntoarcă în România. Trecerea se face prin Tihuța, în care sens este obligat să se prezinte la Compania militară de la Tihuța și că Adeverința nu este valabilă pentru reîntoarcere !“, fiind indubitabilă dorința noilor autorități de a se dispensa de o personalitate românească importantă devenită peste noapte indezirabilă în propria sa țară. La fel s-a procedat  și în cazul Părintelui protopop Relea Gavril (1910 - 2005), originar de la Rusu Bârgăului, preot paroh la Biserica ortodoxă română din cartierul Dâmbu Rotund din Cluj. În 13 septembrie 1940 a fost arestat împreună cu un grup de intelectuali români din Cluj.

 

 După trei zile, la intervenția  episcopului Nicolae Colan, a fost eliberat. La insistențele părinților întrucât postul de preot paroh la Biserica ortodoxă română cu Hramul Sfântul Nicolae de la Prundu Bârgăului urma să devină vacant prin pensionarea părintelui Iuliu Suceava s-a retras aici și a încercat să slujească în calitate de preot ajutător al părintelui titular, în speranța că printe ai săi va beneficia de mai multă ocrotire. După trei săptămâni, însă, a fost reperat, fiind somat  ca în termen de trei zile să-și părăsească țara ! A fost nevoit ca împreună cu familia să treacă Feleacul. A ajuns la Timișoara, unde, o perioadă a îndeplinit funcția de secretar al Protopopiatului Ortodox, duhovnic la spitalele și închisoarea militară, iar ulterior ca preot la biserica din cartierul Josefin și Deta. A desfășurat o intensă activitate educativă național-patriotică în Plasa Deta, în calitate de președinte al Asociației ”Astra”, a colaborat la revista “Duh și Adevăr” a Eparhiei Timișoara precum și în ziarele locale, în ultimele publicând meditații religioase având titlul “Mărgăritare”. Preotul Ion Buzdug, de la Josenii Bârgăului,  la 12 iunie 1942, a fost acuzat și condamnat la 1 an închisoare pentru ofensă adusă națiunii maghiare. Făcând recurs, pedeapsa i-a fost dublată. Părintele Ciuruș Teodor, de la Rusu Bârgăului, simțindu-se amenințat a luat și el drumul exhodului  având asupra sa o pungă cu pământ din fața bisericii. Părintele Augustin Pop, de la Mijlocenii Bârgăului era la curent cu situația existentă,  i-au parvenit vești despre excesele comise de trupele ocupantului la intrarea în comuna natală Treznea, din județul Sălaj, de cele săvârșite în comuna Ip, tot din județul său de baștină. A aflat, după cum e și firesc, de tragedia unchiului său, părintele protopop Aurel Munteanu ( 02.05.1882 - 10.09.1940) de la Huedin, dar a socotit, că pe timp de furtună și vreme rea, în calitatea sa de vrednic păstor nu-și poate lăsa de izbeliște credincioșii. Drept urmare a decis să rămână în mijlocul lor, să le sădească și întărească încrederea și speranța în refacerea cât mai grabnică a trupului mutilat al țării, onorându-și în acest fel și  angajamentul luat la 26 septembrie 1926 cu ocazia instalării în funcție, când cu sensibilitatea, intuiția și premoniția caracteristice personalităților  speciale s-a angajat: “să lucreze pentru mântuirea sufletelor enoriașilor  reproducând  cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: eu bucuros voi jertfi și mă voi jertfi chiar și pe mine pentru sufletele voastre, voi fi tuturor părinte, vă voi învăța să-l iubiți pe Dumnezeu, să vă iubiți unii pe alții, vă voi îndemna spre fapte creștinești, fiindcă credința fără fapte este moarte, ca trupul fără suflet”. 

 

Bunul și vrednicul părinte avea să-și respecte legământul, devenind în pofida evenimentelor și situațiilor potrivnice, un vajnic păstor de suflete și totodată un participant și animator al întregii activități economice și social-culturale din comunitate și zonă. Pe parcurs și mai ales după 23.08.1944, odată cu începerea operațiunilor militare pentru eliberarea Ardealului situația s-a agravat și tensionat continuu, opresiunea și teroarea atingând cote maxime. În luna octombrie 1944, apreciind că măsurile de arestare şi brutalizare n-au fost îndestulătoare, ocupanţii decid suprimarea fizică a fruntaşilor din zonă, incendierea fabricilor, dinamitarea căilor de comunicaţii şi a lucrărilor de artă, spolierea populaţiei de bruma de agoniseală ce-i mai rămăsese. Teama şi deruta lor au devenit atotstăpânitoare, iar în încercarea lor disperată de a salva ceea ce în mod evident nu mai putea fi salvat au recurs la acte nesăbuite, la privări de libertate, la crime şi atrocităţi, ce au transformat frumoasa şi mult îndrăgita Vale a Bârgăului într-o Vale a Groazei, o Vale a Morții şi o Vale a Suspinelor pentru că nu era zi lăsată de bunul Dumnezeu, care să nu aducă noi şi noi victime, pierderi materiale importante, multe şi grele suferinţe. 

 

Notarii împreună cu șefii posturilor de jandarmi au întocmit liste cu românii considerați periculoși pentru ordinea de stat a acelor vremuri fiind acuzați că sunt spioni ori partizani și au luat măsuri de anihilare a lor. În cadrul măsurilor de anihilare a fruntașilor români din zonă la  9 octombrie 1944 au fost arestați și încarcerați la Prundu Bârgăului: părintele protopop iconom stavrofor Augustin Pop, de 43 ani, de la Mijlocenii Bârgăului, Leon Vlad, zidar, de 50 ani, tată a 5 copii, Vasile Rațiu, croitor, de 41 ani, tată a 5 copii, Pavel Costea, de 71 ani, mic comerciant, Lucreția Tanca, de 24 ani, toți din Prundu Bârgăului, Popandron George, de 62 ani, gospodar de frunte al comunei Bistrița Bârgăului, tată a 6 copii și Simion Rogină, de 47 ani, muncitor forestier, tată a 6 a copii, din aceeași comună, toţi români neaoşi pentru care vorba-i vorbă, iar ţara-i ţară, nu-i negoţ. Niciunul nu și-a făcut prea mari probleme întrucât mai trecuse prin situații similare și sperau că e vorba doar de o acţiune stângace de intimidare de care au mai avut și altă dată parte, iar după cercetări vor fi repuși în libertate. În 10.10.1944, seara pe la orele 21,00, după ce se retrăsese trupele de ocupație, toți cei șapte arestați au fost duși câte unul într-o grădină, unde am fost executați prin împușcare de către un plutonier de jandarmi ungur în tovărășia unui ofițer și a unui soldat. Bunul părinte a fost unicul dintre cei șapte executați, care a reușit cu ajutorul credinței sale nemărginite să iasă învingător din înfruntarea deosebit de dramatică cu asasinii nemiloși, să scape din ghearele morții hâde și să revină la viață. Mă limitez să reproduc evenimentul așa cum a fost consemnat și relatat de bunul părinte pentru  că nimeni n-ar putea-o face mai bine decât cel care a fost implicat în mod direct. " În 10.10.1944, după lăsarea întunericului, a început calvarul. Ni s-a comunicat că: ”vom fi duși câte unul la kihalgatos adică la ascultare (interogatoriu) la comandamentul german, după care vom fi puși în libertate !“. 

 

Am fost primul scos din beci fiind preluat de trei militari unguri. Din curte am ieșit în șoseaua națională (DN 17), dar în loc să merg spre clădirea în care se instalase comandamentul, mi-au ordonat să intru într-o grădină. Aici s-a format cortegiul tragediei mele: în față un militar în termen cu baioneta la armă, în dreapta un zaszlos (ofițer), iar în spate un plutonier de jandarmi de front (tabory csenderi). Am realizat că merg la o moarte sigură, iar gândul că s-ar putea să-mi pierd viața în împrejurări ce nu vor fi cunoscute nici de familie, nici de credincioși, m-a tulburat sufletește, am început să tremur, picioarele parcă nu voiau să mă mai asculte. Din fericire acele clipe de groază n-au durat prea mult întrucât ”cineva nevăzut mi-a șoptit la ureche de trei ori: “Nu te teme că-i scăpa !”, fără să văd pe altcineva lângă mine, în afara celor trei călăi“. Aceste încurajări m-au înseninat, Dumnezeu mi-a dat curaj și liniște, care mi-au permis să merg mai departe spre interiorul grădinii ca o oaie spre junghiere, ca un miel fără glas, cu privirea îndreptată spre ofițer. La un moment dat soldatul din față zice: ”itt von“ adică e aici (se referea la groapă – n.n.), după care se retrage spre dreapta. Ne oprim, urmează o liniște mormântală, iar în aceste împrejurări am fost împușcat mișelește în cap cu un revolver de către plutonier. Împușcătura am receptat-o ca o detunătură și lovitură puternică și o fiebințeală. Glonțul mi-a perforat craniul, a pătruns pe sub urchea dreaptă și a ieșit la un centimetru sub orbita ochiului stâng. După împușcare, am scos un Vai ! prelungit și puternic, după care m-am prăbușit la pământ cu fața în jos. Nu simțeam nicio durere, eram conștient și reamintindu-mi încurajările anterioare conținute în îndemnul “Nu te teme că-i scăpa !”, mi-au ridicat moralul și întărit speranța că mă voi putea salva. A început o luptă inimaginabilă în care călăii doreau și așteptau cu ardoare moartea mea, iar eu salvarea. Am început să respir tot mai ușor, aproape imperceptibil, iar sângele ce îmi curgea șiroaie pe față, pe barbă, pe haine îl înghițeam, rămânând într-o totală aparentă nemișcare. La un moment dat am fost totuși nevoit să fac o inspirație puternică urmată de expirație adâncă, după care văzându-mă într-un lac de sânge și că nu mai respir m-au declarat mort ( Meg von halva !).

 

Au aprins lanterna, m-au întors cu fața în sus, m-au cercetat, după care n-am mai apucat să rețin decât comanda ”fog meg a labit !“, adică prinde-l de picioare !, întrucât mi-am pierdut cunoștința. M-au transportat până la groapa aflată la vreo 50 de metri față de locul în care m-au împușcat. În momentul în care m-au aruncat în groapă m-am lovit puțin cu capul de peretele gropii, iar în acel moment m-am deșteptat. Întrucât din șoaptele călăilor mi-am dat seama că mă aflu în groapă am continuat să respir tot mai ușor pentru a-mi simula decesul. Acum era mult mai dificil întrucât eram cu fața în sus și mai ușor de observat și descoperit. Mi-am îndeplinit bine rolul întrucât în final mi-au verificat pulsul și m-au declarat mort. Apoi, au început să mă jefuiască, mi-au luat: ceasul de la mână, inelul de logodnă, vreo 400 de pengὄ și alte bunuri personale pe care le-am avut la mine. Voiau să mă lase și desculț, dar au constatat că pantofii pe care îi purtam le erau prea mici. Înainte de a pleca mi s-a făcut inima cât un purice în momentul în care l-am auzit pe plutonier întrebându-l pe ofițer: Lὄvὄk meg egyet ?, adică dacă să-mi mai tragă un glonț ?. Din fericire răspunsul a fost: ”nem majd a vẻgẻn !“ adică nu-i nevoie, până la urmă!, după care au plecat după un alt osândit.

 

În acest timp, mi-am ridicat puțin capul să verific dacă n-a rămas cineva de pază, mă controlez dacă sunt întreg pentru că nu știam ce se întâmplase în perioada în care am fost în stare de inconștiență, iar apoi mă ridic în picioare și îmi propun să dispar cât mai repede. În acel moment mi s-a părut că la cca patru metri de mine e un soldat cu arma la umăr. Pornesc totuși spre el cu mult curaj zicându-mi fie ce o fi, ori scap, ori mă va străpunge cu baioneta. Ajungând acolo, unde mi s-a părut că e soldatul am constatat că de fapt era un măr uscat, ce avea o ramură în vârf. Am început să tremur din nou, de această dată de bucurie, zicându-mi: sunt salvat !. Am plecat imediat în direcția Muntelui Heniu ca să dispar din zonă. Am reușit foarte greu să urc pe brânci panta deasupra gropii și am ajuns la un palant din scândură pe care cu foarte multă greutate am reușit să-l trec. Trudit, istovit de încercările prin care am trecut, m-am oprit să mă odihnesc pe un răzor. N-am putut să rămân mult întrucât am auzit o împușcătură, care era cu siguranță destinată altuia dintre cei șase foștii mei colegi de suferință. Plec mai departe și ajung la un alt gard pe care nu l-am putut trece nicicum, așa că plec pe lângă gard în jos, cad însă într-un canal cu apă pe care din cauza întunericului și stării în care mă găseam nu l-am observat. După ce am ieșit am dat de o cărare care m-a dus la o casă situată pe un delușor, unde mai pâlpia încă lampa. În casă găsesc pe văduva Anisia Vlad, mama diacului de la Prund, care era împreună cu nora ei Florica Vlad, de 30 ani, gravidă în luna șaptea. Deși luate prin surprindere de apariția mea nocturnă, n-au intrat în panică, ci dimpotrivă cu foarte mult calm m-au spălat de sânge, m-au bandajat cu feșe confecționate din pânză de bumbac țesută în casă, după care m-au ascuns în șură. Întrucât bănuiam că după ce o să-mi constate dispariția asasinii vor declanșa o acțiune pentru prinderea mea am convenit ca lelea Anisie să patruleze pe uliță, urmând ca în caz de pericol să tușească de trei ori pentru a mă avertiza, urmând ca eu să dispar în mălăiște. În timp ce am rămas în șură, mi s-a făcut rău, iar gazdele pentru a-mi alina durerile mi-au adus un vas cu apă călduță, iar după ce am băut-o am vomitat mult sânge închegat, după care m-am liniștit. Din șură am auzit împușcăturile destinate celorlalți foști colegi de suferință. Întrucât în șură era frig, m-au mutat în ieselea vitelor, unde mi-am petrecut noaptea. Spre dimineață am schimbat și această locație, ascunzându-mă în podul casei, între grinzi și podul casei. Intuind probabil că acasă se petrec evenimente deosebite, Chifor Vlad, fiul gazdei, în timpul nopții, a dezertat din compania de muncă ce executa lucrări de fortificații pe Valea Străjii, iar în dimineața de 11.10.1944 a venit acasă. În aceeași zi, în comună au ajuns trupele române și aliate, ceea ce atestă faptul că granița dintre viață și moarte a fost doar de câteva ore. Am aflat că după asasinarea foștilor colegi de suferință au fost aruncați în groapa comună, după care au declanșat o vastă operațiune pentru prinderea mea, amenințând că dacă mă vor găsi, mă vor lega cu sârmă ghimpată, vor arunca benzină pe mine și îmi vor da foc. Dumnezeu le-a întunecat însă calea pentru că numai două case dacă veneau mai jos puteau să dea de mine. Datorită războiului, căilor de comunicații distruse, lipsei mijloacelor de transport n-am putut fi consultat de un medic și beneficia de asistență și îngrijiri medicale adecvate. Vreo trei luni am dus-o tare, tare greu întrucât din cauza durerilor nu puteam să-mi mișc maxilarul inferior, nu puteam consuma decât lichide, în principal lapte cu miere. Chiar și după o jumătate de an receptam partea dreaptă a craniului ca pe un corp străin și aveam dureri groaznice. M-am rugat continuu: “Doamne, cel care prin puterea minunilor Tale Dumnezeiești din șapte persoane osândite la moarte, singur pe mine m-ai scăpat la viață trimite darul vindecărilor Tale asupra rănilor mele și mă vindecă spre a-ți cânta și premări minunile tale în toată viața mea “. 

Treptat, treptat, Dumnezeu m-a vindecat, iar ulterior a adăugat “ Slăvit să fie Marele și Bunul Dumnezeu pentru dragostea și mila pe care a arătat-o față de mine prin această mare minune !”.

 

A mai slujit în continuare până la pensionarea sa survenită la 01.11.1973 și a trecut la cele veșnice la 08.03.1985, la vârsta de 84 ani, după 41 de ani, de la groaznicul eveniment. 

 

 

 

La Bistrița Bârgăului în capul  listei negre întocmită la 31.08.1944 de fostul notar Orisko Laszlo au fost înscriși preoții: Zagrai Tiburțiu George, (strănepotul și finul de botez al poetului George Coșbuc, soției Elena Sfetea și fiului lor Alexandru Coșbuc – n.n.),  soția acestuia Eugenia Zagrai, preotul Suciu Ioan și soția acestuia educatoarea Elena Suciu, Gâvan Ilie, diacul bisericii, mic comerciant și Popandron George, fostul casier la primărie, unul dintre cei mai buni și apreciați gospodari. În dimineaţa zilei de 09.10.1944, părintele Suciu este preluat şi condus sub escortă într-o grădină situată vis-à-vis de locuință pentru a fi împuşcat. Prezenţa unor credincioşi, care au înţeles că poate avea loc un eveniment grav şi nedorit, i-a determinat să amâne execuția. N-au renunţat însă la măsura dispusă, dimpotrivă alături de părintele Suciu Ioan a fost adusă soţia sa, educatoarea Elena Suciu, precum şi părintele Zagrai Tiburţiu-Gheorghe împreună cu soţia Zagrai Eugenia, iar cum fiica acestora din urmă, Adina, în vârstă de 11 anişori, nu voia şi nici n-a putut cu nici un chip să fie despărţită de părinţi a rămas alături de grupul, ce urma să fie executat. Ingrata misiune a fost încredinţată unei grupe de tabori csénderi adică jandarmi de front. Aceştia au obligat arestaţii să se deplaseze pe lângă calea ferată spre Staţia C.F.R. din localitate urmând să găsească un  loc propice pentru a-şi putea îndeplini misiunea. 

 

Cele două familii se gândeau cu teamă, deznădejde şi groază la perspectiva sumbră de a-şi găsi sfârşitul într-un loc neştiut de nimeni, stare care s-a accentuat continuu pe întregul parcurs. Norocul lor a fost că în apropiere de Vârful Şoimul au întâlnit o subunitate de genişti, ce cobora dinspre Colibiţa cu misiunea de a dinamita şi arunca în aer lucrările de artă, căile de comunicaţie şi obiectivele economice. Comandantul subunităţii i-a solicitat şefului escortei explicaţii despre misiunea primită. Acesta a raportat că: ”aceasta are caracter secret şi nu poate să o destăinuie ! “. Văzând că sunt familii de preoţi români şi-a dat seama despre ce misiune putea fi vorba. În această situaţie, a ordonat escortei să-i predea lui pe arestaţi asigurându-l că „ va duce el la îndeplinire misiunea ce le-a fost încredinţată ! “. La început escorta a încercat să se eschiveze, dar sub ameninţare cu execuţia a fost nevoită să se conformeze. Comandantul plutonului de genişti a constatat că arestaţii erau epuizaţi fizic şi psihic, înspăimântaţi, neîncrezători, nu se aşteptau la nimic bun deşi i-a asigurat : „ că vrea să-i ajute, le vrea binele, iar pentru această trebuie să se ascundă, să dispară cât mai repede cu putinţă din zonă întrucât frontul este doar la câteva ore timp în care şi unitatea sa va trebui să părăsească Valea Bârgăului“. Arestaţii au fost surprinşi de atitudinea neaşteptat de binevoitoare a tânărului militar, de faptul că le vorbea româneşte, dar în acelaşi timp aveau rezervele inerente de teama ca nu cumva să li se întindă o cursă. A fost nevoit să insiste, să-i convingă că e necesar să dea imediat curs recomandărilor făcute întrucât evoluţia evenimentelor presează şi nu  e vreme de explicaţii. În cele din urmă arestaţii s-au îndepărtat spre pădurea din preajmă, mergând cu spatele spre pădure de frică ca nu cumva să fie împuşcaţi. După ce au parcurs vreo 80 metri, comandantul plutonului a ordonat celor 6 militari din subordine să tragă câteva cartuşe în direcţie opusă, pentru a induce în eroare grupa de taborii csenderi de la care i-a preluat şi să-i facă să creadă că familiile preoţilor au fost executate.

 

 Prin curajul, omenia, bunătatea şi mărinimia acelui minunat tânăr au rămas în viaţă. Curiozitatea şi dorinţa de a nu lăsa aceste fapte neelucidate ne-au determinat să verificăm susţinerile foştilor arestaţi. 

 

 

"În 09.10.1944 eram elev plutonier în armata maghiară, comandant al Plutonului 27 Pioneri al Regimentului 27 infanterie Târgu Mureș al Regatului Maghiar dislocat la Colibița, comuna Bistrița Bârgăului și coboram spre centrul comunei cu misiunea comandant ariergardă, fiind însoțit de 6 pioneri (soldați geniști) și aveam misiunea de a distruge prin explozie lucrările de artă și obiectivele economice“. La un moment  dat am întâlnit pe traseu două familii de preoți români, escortate de 4 jandarmi de front (tabori csenderi un sergent și trei militari), toți înarmați. L-am întrebat pe sergent pentru că știam ce-i așteaptă: unde duci oamenii?  Mi-a răspuns că: “are ordin secret pe care nu mi-l poate destăinui!”. I-am ordonat să se reîntoarcă întrucât voi prelua eu  misiunea! Inițial n-a vrut să se conformeze, dar după ce l-am amenințat cu execuția a cedat. După preluare, am intrat în discuție cu persoanele în cauză. Toate erau speriate, îngrozite, tremurau de frică, presimțeau cu siguranță ce li se putea întâmpla ceva foarte grav. Le-am întrebat dacă cunosc zona și locurile unde ar putea să se ascundă?

 

 Nu aveau deloc încredere în mine cu toate că le-am asigurat de bunele mele intenții. În final le-am îndrumat să se deplaseze spre o pădure, iar după ce au parcurs mergând cu spatele înainte (de teamă să nu fie împușcate – n.n.) vreo 80 metri am ordonat celor 6 militari, care mă însoțeau să tragă câteva cartușe în direcție opusă pentru a determina jandarmii de front să creadă că le-am executat". 

 

Oameni frumoși, fapte frumoase. 

 

Dumnezeu să-i ierte și odihnească în liniște și pace!