75 de ani de la evenimentele în care bârgăoanii au dat un important tribut de sânge pentru neam şi ţară

În preajma celei de-a doua mari conflagraţii mondiale trupul sfânt al patriei a fost sfârtecat potrivit voinţei, intereselor şi strategiilor celor mari şi puternici. Evenimentul a fost posibil şi s-a produs şi pe fondul lipsei de unitate şi orizont a ocârmuirii, a celor ce aveau responsabilitatea şi trebuiau să se preocupe de destinele ţării. Aceasta a făcut ca noi cei de pe mirifica şi fascinanta Vale a Bârgăului să împărtăşim soarta locuitorilor celor 11 judeţe ajunse vremelnic sub ocupaţie străină horthystă. Au urmat şi am fost nevoiţi să suportăm patru ani grei de opresiune și teroare, de necazuri, suferinţe şi umilinţe. În întreaga această perioadă obiectivul esenţial şi prioritar al majorităţii locuitorilor din această parte românească de ţară a fost supravieţuirea materială, culturală, spirituală. Am fost obligaţi să ne apărăm credinţa, tradiţiile, cultura, limba şi mai cu seamă existenţa fizică. În pofida situaţiei deosebit de complexe existente bârgăoanii au căutat şi găsit căi şi mijloace de contracarare şi anihilare a măsurilor opresiv-punitive şi distructive ale autorităţilor. Tăişul sabiei ocupantului vremelnic a fost îndreptat cu prioritate împotriva intelectualităţii, în special a slujitorilor bisericii neamului şi gospodarilor de frunte ai satelor bârgoane "pentru că ei sunt cei care conduc poporul". Nu întâmplător, intelectualii au fost încă din primele zile vizaţi de măsurile represive. La 14 septembrie 1940 medicului Lazar Lionel, fiul preotului Lazar Victor, de la Mureşenii Bârgăului, care profesa la Cluj-Napoca i s-a notificat de către fostul comandant militar al municipiului, colonelul Beck Albert, că a fost destituit din funcţia de medic pe care a deţinut-o la Cluj-Napoca, iar în acest sens a dat dispoziţiile necesare. În această situaţie, a fost obligat să se refugieze în România. Interesant e că la 10 octombrie 1940, comandantul militar al Plasei Bârgău cu sediul la Prund i-a eliberat Adeverinţa nr.411/1940 în care se consemnează cu totul altceva şi anume faptul că: "Dr. Lazar Lionel, de naţionalitate maghiaro-română declară că vrea să se întoarcă în România !. Trecerea în România se face prin Tihuţa, în care sens este obligat să se prezinte la Compania militară din Tihuţa şi că adeverinţa nu e valabilă pentru reîntoarcere", fiind indubitabilă decizia autorităţilor de a se dispensa de un vrednic intelectual român devenit peste noapte nedorit în ţara lui. La fel s-a procedat în cazul preotului ortodox Gavril Relea, originar din Rusu Bârgăului. Acesta după absolvirea Academiei de Teologie Ortodoxă şi hirotonire a slujit la catedralele "Încoronării" din Alba Iulia şi Episcopală din Cluj-Napoca. Actul samavolnic de sfârtecare a teritoriului naţional l-a găsit în postura de preot paroh la Parohia ortodoxă română Cluj-Napoca IV - Dâmbu Rotund, unde se ocupa de construcţia bisericii. La 13 septembrie 1940 a fost arestat împreună cu un grup de intelectuali români din Cluj. La intervenţia ÎPS Părinte Episcop Ortodox Nicolae Colan, după trei zile a fost eliberat. Încercând să-şi găsească ocrotire printre ai săi, la sugestia şi insistenţele părinţilor, s-a retras la Prundu Bârgăului, unde a intenţionat să slujească la biserica ortodoxă în calitate de preot ajutător al părintelui protopop Iuliu Suceava, în vârstă de 80 de ani. N-a mai apucat să facă acest lucru pentru că după câteva zile a fost reperat şi i s-a pus în vedere ca în termen de trei zile să plece în România împreună cu membrii de familie. ( La sfârşitul războiului şi eliberarea Ardealului de Nord a revenit la Prundu Bârgăului. Între 1946-1949 a îndeplinit funcţiile de protopop al Protopopiatului ortodox român Bistriţa, iar ulterior pe cea de preot paroh la Parohia ortodoxă română Prundu Bârgăului. N-a reuşit nici aici să-şi recapete liniştea mult râvnită şi mult căutată. În 6 octombrie 1958 a fost arestat, cercetat, trimis în judecată, iar justiţia oarbă a vremii l-a condamnat la 10 ani închisoare pentru uneltire împotriva noii orânduiri sociale. În recurs, introdus la insistenţele şi cu sprijinul membrilor familiei, s-a adoptat o soluţie dătătoare de speranţe, nu prea întâlnită până atunci în practica judiciară a vremii, în sensul că pedeapsa i-a fost redusă la jumătate. Normal ar fi fost să se mearg până la capăt adică să se pronunţe o soluţie de achitare întrucât părintele nu făcuse altceva decât ceruse enoriaşilor să se roage, să cerceteze biserica şi să ajute la buna gospodărire şi administrare a patrimoniului acesteia, şi-a îndeplinit cu alte cuvinte atribuţiunile specifice funcţiei. Instanţa n-a adoptat probabil soluţia firească de achitare şi din spirit de castă întrucât ar fi presupus anchetarea vinovaţilor pentru cercetare abuzivă şi respectiv represiune nedreaptă – n.n). Încercările de care părintele Relea a avut parte l-au fortificat, iar Dumnezeu i-a dărut 95 ani de viaţă trăiţi în mare cinste, credinţă şi demnitate. Opresiunea şi teroarea antiromânească declanşată de autorităţile de ocupaţie a generat un adevărat exhod al populaţiei româneşti. Foarte mulţi dintre localnici au fost nevoiţi să-şi părăsească familiile, gospodăriile, locurile natale, agoniseala de o viaţă şi să treacă linia de demarcaţie vremelnică pentru a ajunge în România. Acţiunea a fost facilitată de cunoaşterea temeinică a itinerariilor, punctelor şi locurilor propice de trecere, uneori cei implicaţi apelând şi la serviciile unor călăuze. În demersul lor refugiaţii au beneficiat de sprijin logistic permanent şi consistent din partea fostului director al Şcolii generale de la Josenii Bârgăului, Nicolae Moldovan (1905-1995), ˮginerele casiriului“, fost parlamentar, secretarul general al organizaṭiei judeṭene P.N.Ṭ. Bistriṭa-Năsăud-tineret, care a îndeplinit funcṭia de președinte al Asociaṭiei Românilor Expulzaṭi și Refugiaṭilor din Ardealul cedat" prin verdictul de la Viena - Despărṭământul judeṭului Câmpulung – Bucovina. La Vatra Dornei fiinţa şi un Centru de primire, ce ṭinea evidenṭa și acorda strămutaṭilor cazare, masă și asistenṭa necesară. În faţa acestui fenomen, Gheorghe Mateiu, redactorul Gazetei bistriţene "Săptămâna" s-a văzut nevoit să adreseze locuitorilor în numărul 451/1942 al revistei îndemnul de a nu-şi părăsi locurile natale pentru că: " Testamentul părinţilor noştri daci şi romani este un ordin categoric, ce ne cere de a trăi pe moşia noastră strămoşească şi de a ne înfrăţi în veşnicie cu glia, codrul, munţii şi văile. Fiecare arbore, fiecare frunză, fiecare adiere de vânt sau ciripit de pasăre, orice izvor cristalin de munte sau lanurile de grâu ale ţinuturilor noastre poartă pecetea sufletului şi graiului nostru, iar cine îşi iubeşte glia nu dezertează de la datorie, n-o părăseşte atunci când vine furtuna, fiindcă după întuneric vine lumina, după furtună vine seninul şi după durere vine bucuria". Sfârtecarea teritoriului naţional şi aplicarea legislaţiei antirasiale şi antievreieşti a lovit deosebit de crunt populaţia evreiască, ce a fost expulzată din considerente etnice în masă nu numai din Bârgău, ci din întreaga zonă. Tinerii apţi combatanţi au fost incorporaţi şi trimişi pe front fiind nevoiţi să lupte sub steag străin. S-au înregistrat câteva dezertări de răsunet încununate de succes. Aşa a fost cea în care a fost implicat fostul consătean Monda Valeriu de la Suseni, care în timp ce servea în armata maghiară a dezertat din unitatea încartiruită la Brașov împreună cu prietenul său Sbârcea Trifan, de la Mijloceni şi au venit acasă în uniformă și cu armamentul de front și muniția aferentă asupra lor. Sute de localnici au fost trimişi în detaşamentele de muncă forțată din Ungaria şi Germania, unde au fost obligaţi să muncească în condiţii dintre cele mai grele şi umilitoare. Într-o scrisoare datată 22 noiembrie 1943, adresată părinţilor, tânărul Ioan Sorcean de la Joseni relata printre altele: " Umblu desculţ, e cam aspru la picioare fiindcă e piatră din aceea de baie. Sunt foarte slăbit încât de abia dacă mă mai ţin pe picioare, dar aceasta n-are importanţă cu timpul poate mă voi îndrăzveni. Abia de astăzi am început să mânânc fiindcă până acum n-am putut înghiţi...". În acest context e explicabilă decizia sa şi a prietenului său Grigore Podişor, din Bistriţa Bârgăului de a încerca să scape din infernul suferinţelor îndurate. Au fost, însă prinşi, iar în timp ce mărşăluiau cu compania spre Budapesta au fost executaţi. ( Cu siguranţă amândoi au fost oameni buni, cum a fost şi este şi badea Simion Sorcean de la Joseni, fratele primului, ce se apropie de venerabila vârstă de 100 de ani şi faţă de care am avut şi am din totdeauna sentimente de simpatie, apreciere şi admiraţie. Dumnealui nu s-a plâns niciodată de nimic, nici chiar atunci când lumea satelor era sufocată de povara greutăţilor, când era obligat ca în afara contribuţiilor în bani şi muncă, prestaţiilor, impozitelor şi taxelor de toate felurile să predea anual o cotă de carne de 243 kg, din care 85 kg carne de porc, câte 30-40 kg lână, cantităţi importante de cereale şi alte produse agricole – n.n). Situaţa din zonă s-a deteriorat continuu şi a cunoscut o tensionare maximă odată cu începerea de către armatele române și aliate a operațiunilor militare pentru eliberarea Transilvaniei. În fiecare comună s-au întocmit de către notari și șefii posturilor de jandarmi, în baza ordinelor primite la convocările speciale organizate de colonelul Fazekas, comandantul Regimentului 27 grăniceri Târgu Mureș al Regatului Ungar dislocat la Colibița liste negre cu locuitorii împotriva cărora trebuie să se ia "măsuri de supraveghere şi protecţie poliţinească". Cei mai zeloși s-au dovedit a fi plt. maj. Toth Alexandru, fost șef al postului de jandarmi Prundu Bârgăului, Zombor Koloman și Ștefan Szabadoș, foști notari la Susenii Bârgăului și respectiv Prundu Bârgăului, care fiind animați de un șovinism sălbatic au dispus arestarea a sute de români sub acuzația că: ” sunt spioni și partizani “. În prima decadă a lunii octombrie 1944, procedând la analiza situației, ocupanții au ajuns la concluzia că zilele le sunt numărate, iar sfârșitul este aproape și inevitabil. Pentru a-și asigura retragerea au recurs la dinamitarea și distrugerea prin explozii și incendii a fabricilor - a celei de hârtie și a celor de cherestea -, a celorlalte obiective economice, a căilor de comunicații și lucrărilor de artă, au mai dijmuit încă o dată avutul oamenilor prin rechiziţii de animale şi produse alimentare, iar opera lor distructivă nu s-a oprit aici. La 09.10.1944, bărbații apți de muncă rămăși prin sate - majoritatea se aflau mobilizați pe front ori concentrați în detașamentele de muncă forțată - au fost adunați la Bistrița pe stadionul municipal, unde au fost împărțiți pe companii, iar a doua zi au fost conduși sub escortă spre Baia Mare. La Căianu Mare, Cheresteș Vasile, rotar din Livezile și Groze Ioan, învățător din Rodna împreună cu alți tineri au dezertat rămânând în pădure. În timp ce încercau să traverseze șoseaua și să dispară au fost reperați de o patrulă horthystă, care a tras asupra lor cu mitraliera. Majoritatea celor din grup au reușit să dispară, dar Ioan Groze și Cherestes Vasile fiind răniți, au fost prinși, legați și duși până în hotarul localității Mocira, situată la 6 km de Baia Mare, unde au fost împușcați. În aceeași zi nefastă, la Bistrița Bârgăului au fost arestați și urmau să fie executați părintele greco-catolic Zagrai Tiburțiu-Gheorghe, soția acestuia Zagrai Eugenia împreună cu părintele ortodox Suciu Ioan și soția acestuia educatoarea Suciu Elena, principalii suspecţi de pe lista neagră întocmită de notarul Orisko Lászlo. Urma să aibă aceeași soartă și micuța Zagrai Adina, de 11 ani, care cu toate eforturile, la arestare, n-a putut fi despărțită de părinți. Salvarea celor două familii de preoți români a venit de acolo de unde se așteptau cel mai puțin, adică de la ”adversar“. În timp ce erau conduși spre locul de execuție, Dumnezeu le-a adus în cale pe locțiitorul unui comandant de pluton horthyst, un elev plutonier român - Burian Petru -, din Lunca Mureșului, care deși avea o vârstă destul de fragedă, de doar 24 ani, a înțeles exact situația și cu riscurile de rigoare a luat o decizie deosebit de înțeleaptă, ce le-a salvat viața. A ordonat celor din escortă să-i predea arestaţii pentru " a duce personal la îndeplinire ordinul !". În realitate, la scurt timp după preluare i-a pus în libertate, cerându-le să dispară în pădure. Aceştia s-au îndepărtat foarte neîncrezători mergând cu spatele spre pădure întrucât le-a fost teamă ca nu cumva să fie împuşcaţi. ( În 1978, l-am căutat şi am avut şansa de a-l întâlni pe autorul acestui act de mare bravură ostăşească, înţelepciune şi omenie. Îndeplinea funcţia de şef de serviciu la Întreprinderea judeţeană de gospodărie comunală şi locativă Mureş, ocazie cu care mi-a confirmat relatările părintelui Ioan Suciu, ale soţiei sale Elena Suciu precum şi ale diacului bisericii ortodoxe Gâvan Ilie – n.n). În atmosfera de Apocalipsă din acele zile, ce a transformat minunata noastră Vale a Bârgăului într-o Vale a Groazei, o Vale a Plângerii, la Prundu Bârgăului au fost arestați și încarcerați: părintele protopop iconom stavrofor Augustin Pop, de 43 ani, de la Mijlocenii Bârgăului, Leon Vlad, zidar, de 50 ani, tată a 5 copii, Vasile Rațiu, croitor, de 41 ani, tată a 5 copii, Pavel Costea, de 71 ani, mic comerciant, Lucreția Tanca, de 24 ani, toți din Prundu Bârgăului, Popandron George, de 62 ani, gospodar de frunte al comunei Bistrița Bârgăului, tată a 6 copii și Simion Rogină, de 47 ani, muncitor forestier, tată a 6 a copii, din aceeași comună, toţi români neaoşi pentru care vorba-i vorbă, iar ţara-i ţară, nu-i negoţ. Niciunul nu și-a făcut prea mari probleme întrucât mai trecuse prin situații similare și sperau că e doar o acţiune de intimidare, iar după cercetări vor fi repuși în libertate, cum s-a întâmplat și altă dată. În 10.10.1944, seara pe la orele 21,00, după ce se retrăsese trupele de ocupație, toți cei șapte arestați am fost duși câte unul într-o grădină, unde am fost executați prin împușcare de către un plutonier de jandarmi ungur în tovărășia unui ofițer și a unui soldat. Bunul părinte a fost unicul dintre cei șapte executați, care a reușit cu ajutorul credinței sale nemărginite să iasă învingător din înfruntarea deosebit de dramatică cu asasinii nemiloși, să scape din ghearele morții hâde și să revină la viață. Tragedia prin care a trecut a descris-o detaliat într-un material olograf, ce poartă data de 14 Februarie 1945, întitulat ”Tragedia asasinării subsemnatului paroh Augustin Pop din Mijlocenii Bârgăului în ziua de 10 oct. 1944 în Prundu Bârgăului - Prin minune Dumnezeiască supraviețuitor -, semnat Augustin Pop, paroh ort. rom. asasinat și scăpat la viață prin minune Dumnezeiască, într-un alt material olograf datat 17 februarie 1979, într-o relatare audio făcută autorului acestor rânduri la 11 mai 1978, când am realizat și o reconstituire parțială a masacrului cu participarea sa și a unora dintre urmașii victimelor precum și cu alte ocazii. Îmi permit să o reproduc pentru ineditul ei şi pentru faptul că nimeni n-ar putea-o face mai bine decât cel implicat nemijlocit. " În 10.10.1944, după lăsarea întunericului, a început calvarul. Ni s-a comunicat că: ”vom fi duși câte unul la kihalgatos adică la ascultare (interogatoriu) la comandament, după care....vom fi puși în libertate !“. Am fost primul scos din beci fiind preluat de trei militari unguri. Din curte am ieșit în șoseaua națională (DN 17), după care am intrat într-o grădină. Aici s-a format cortegiul tragediei mele: în față un militar în termen cu baioneta la armă, în dreapta un zaszlos (ofițer), iar în spate un plutonier de jandarmi de front (tabory csenderi). Am realizat că merg la o moarte sigură, iar gândul că s-ar putea să-mi pierd viața în împrejurări ce nu vor fi cunoscute nici de familie, nici de credincioși, m-a tulburat sufletește, am început să tremur, picioarele parcă nu voiau să mă mai asculte. Din fericire acele clipe de groază n-au durat prea mult întrucât ”cineva nevăzut mi-a șoptit la ureche de trei ori: Nu te teme că-i scăpa !, fără să văd pe altcineva lângă mine, în afara celor trei călăi“. Aceste încurajări m-au înseninat, Dumnezeu mi-a dat curaj și liniște, care mi-au permis să merg mai departe spre interiorul grădinii ca o oaie spre junghiere, ca un miel fără glas, cu privirea spre ofițer. La un moment dat soldatul din față zice: ”itt von“ adică e aici (se referea la groapă), după care se retrage spre dreapta. Ne oprim, urmează o liniște mormântală, iar în aceste împrejurări am fost împușcat mișelește în cap cu un revolver de către plutonier. Împușcătura am receptat-o ca o detunătură și lovitură puternică și o fiebințeală. Glonțul mi-a perforat craniul, a pătruns pe sub urchea dreaptă și a ieșit la un centimetru sub orbita ochiului stâng. După împușcare, am scos un Vai prelungit și puternic, după care m-am prăbușit la pământ cu fața în jos. Nu simțeam vreo durere, eram conștient și reamintindu-mi încurajările anterioare conținute în îndemnul Nu te teme că-i scăpa !, mi-au ridicat moralul și întărit speranța că mă voi putea salva. A început o luptă inimaginabilă în care călăii doreau și așteptau cu ardoare moartea mea, iar eu salvarea. Am început să respir tot mai ușor, aproape imperceptibil, iar sângele ce nu contenea să-mi curgă șiroaie pe față, pe barbă, pe haine îl înghițeam, rămânând într-o totală aparentă nemișcare. La un moment dat am fost totuși nevoit să fac o inspirație puternică urmată de expirație adâncă, după care văzându-mă într-un lac de sânge și că nu mai respir m-au declarat mort ( Meg von halva). Au aprins lanterna, m-au întors cu fața în sus, m-au privit, după care n-am mai apucat să rețin decât comanda ”fog meg a labit !“, adică prinde-l de picioare !, întrucât mi-am pierdut cunoștința. M-au transportat până la groapa aflată la vreo 50 de metri față de locul în care m-au împușcat. În momentul în care m-au aruncat în groapă m-am lovit puțin cu capul de peretele gropii, iar în acel moment m-am deșteptat. Întrucât din șoaptele călăilor mi-am dat seama că mă aflu în groapă am continuat să respir tot mai ușor pentru a-mi simula decesul. Acum era mult mai dificil întrucât eram cu fața în sus și mai ușor de observat și descoperit. Mi-am îndeplinit bine rolul întrucât în final mi-au verificat pulsul și m-au declarat mort. Apoi, au început să mă jefuiască: mi-au luat ceasul de la mână, inelul de logodnă, vreo 400 de pengὄ și alte bunuri personale pe care le-am avut la mine. Voiau să mă lase și desculț, dar au constatat că pantofii pe care îi purtam le erau prea mici. Înainte de a pleca mi s-a făcut inima cât un purice în momentul în care l-am auzit pe plutonier întrebându-l pe ofițer: Lὄvὄk meg egyet ?, adică dacă să-mi mai tragă un glonț ?. Din fericire răspunsul a fost: ”nem majd a vẻgẻn !“ adică nu-i nevoie, până la urmă !, după care au plecat după un alt osândit. În acest timp, mi-am ridicat puțin capul să verific dacă n-a rămas cineva de pază, mă controlez dacă sunt întreg pentru că nu știam ce se întâmplase în perioada în care am fost în stare de inconștiență, iar apoi mă ridic în picioare și îmi propun să dispar cât mai repede. În acest moment mi s-a părut că la cca patru metri de mine văd un soldat cu arma la umăr. Pornesc totuși spre el cu mult curaj fie ce o fi, ori scap, ori mă va străpunge cu baioneta. Ajungând acolo unde mi s-a părut că e soldatul am constatat că de fapt era un măr uscat, ce avea o ramură în vârf. Am început să tremur din nou, de această dată de bucurie, zicându-mi: sunt salvat !. Am plecat imediat în direcția Muntelui Heniu ca să dispar din zonă. Am reușit foarte greu să urc pe brânci panta deasupra gropii și am ajuns la un palant din scândură pe care cu foarte multă greutate am reușit să-l trec. Trudit, istovit de încercările prin care am trecut, m-am oprit să mă odihnesc pe un răzor. N-am putut să rămân prea mult întrucât am auzit o împușcătură, care era cu siguranță destinată altuia dintre cei șase foști colegi de suferință. Plec mai departe și ajung la un alt gard pe care nu l-am putut trece nicicum, așa că plec pe lângă gard în jos, cad însă într-un canal cu apă pe care din cauza întunericului și stării în care mă găseam nu l-am observat. După ce am ieșit am dat de o cărare care m-a dus la o casă situată pe un delușor, unde mai pâlpia încă lampa. În casă găsesc pe văduva Anisia Vlad, mama diacului de la Prund, care era împreună cu nora ei Florica Vlad, de 30 ani, gravidă în luna șaptea. Deși luate prin surprindere de apariția mea nocturnă, n-au intrat în panică, ci dimpotrivă cu foarte mult calm m-au spălat de sânge, m-au bandajat cu feșe confecționate din pânză de bumbac țesută în casă, după care m-au ascuns în șură. Întrucât bănuiam că după ce o să-mi constate dispariția asasinii vor declanșa o acțiune pentru prinderea mea am convenit ca lelea Anisie să patruleze pe uliță, urmând ca în caz de pericol să tușească de trei ori pentru a mă avertiza, urmând ca eu să dispar în mălăiște. În timp ce am rămas în șură, mi s-a făcut rău, iar gazdele pentru a-mi alina durerile mi-au adus un vas cu apă călduță, iar după ce am băut-o am vomitat mult sânge închegat, după care m-am liniștit. Din șură am auzit împușcăturile destinate celorlalți foști colegi de suferință. Întrucât în șură era frig, m-au mutat în ieselea vitelor, unde mi-am petrecut noaptea. Spre dimineață am schimbat și această locație, ascunzându-mă în podul casei, între grinzi și podul casei. Intuind probabil că acasă se petrec evenimente deosebite, Chifor Vlad, fiul gazdei, în timpul nopții, a dezertat din compania de muncă ce executa lucrări de fortificații pe Valea Străjii, iar în dimineața de 11.10.1944 a venit acasă. În aceeași zi, în comună au ajuns trupele române și aliate, ceea ce atestă faptul că granița dintre viață și moarte a fost doar de câteva ore. Am aflat că după asasinarea foștilor mei colegi de suferință, au fost aruncați în groapa comună, după care au declanșat o vastă operațiune pentru prinderea mea, amenințând că de mă vor găsi, mă vor lega cu sârmă ghimpată, vor arunca benzină pe mine și îmi vor da foc. Dumnezeu le-a întunecat însă calea pentru că numai două case dacă veneau mai jos puteau să dea de mine. Datorită războiului, căilor de comunicații distruse, lipsei mijloacelor de transport n-am putut fi consultat de un medic și beneficia de asistență și îngrijiri medicale adecvate. Vreo trei luni am dus-o tare, tare greu întrucât din cauza durerilor nu puteam mișca maxilarul inferior, nu puteam consuma decât lichide, în principal lapte cu miere. Chiar și după o jumătate de an receptam partea dreaptă a craniului ca pe un corp străin și aveam dureri groaznice. Apoi treptat, treptat, Dumnezeu m-a vindecat. A mai slujit în continuare până la pensionarea sa survenită la 01.11.1973 și a trecut la cele veșnice la 08.03.1985, la vârsta de 84 ani, adică după 41 de ani, de la groaznicul eveniment. În numele reconcilierii, concordiei sociale mulţi dintre autorii acestor fărădelegi au fost exoneraţi de orice răspundere, câţiva au solicitat şi li s-a aprobat chiar despăgubiri, iar noi n-am avut voie multă vreme nici să amintim de aceste lucruri. Menţionăm faptul că bârgăuanii n-au resentimente față de cei de altă etnie, iar cea mai elocventă dovadă o constituie faptul că, înainte de 1989, ca urmare a toleranței localnicilor s-au stabilit la Joseni mai multe familii de vorbitori de limba maghiară din județele Mureș, Harghita, Cluj și altele, care actualmente numără câteva sute de suflete întrucât au constatat că aici pot beneficia de condiții mai bune de viață decât în localitățile lor de baștină. Mulți au fost și sunt ajutați să-și rezolve situația socială și locativă. D-l Nelu Holbură, "Americanul de la Strâmba" le-a cumpărat unora dintre aceste familii terenuri, le-a construit case, o fundaţie înfiinţată de părintele Pugna de la Suseni aprovizionează familii cu mulţi copii şi cu probleme sociale din această categorie cu lapte proaspăt, pită şi alte produse alimentare, autorităţile le-au asfaltat drumul, le-au construit podeţe de acces în curte, le-au creat posibilitatea de a-şi racorda casele la reţelele de utilităţi şi ceea ce este cu mult mai important au fost învăţate să se ajute singure adică să crească animale, păsări, să cultive legume şi zarzavaturi, câteva şi-au înfiinţat chiar şi bazine de peşte, astfel că treptat, treptat au început să părăsească sau chiar au părăsit statutul de persoane defavorizate. La împlinirea a 75 de ani de la evenimentele în care bârgăoanii au dat un important tribut de sânge pentru neam şi ţară am socotit că merită să facem măcar câteva referiri şi să reamintim jertfa şi sacrificiile lor.