68 ANI DE LA MASACRUL DIN BÂRGĂU

Istoria Văii noastre a Bârgăului cuprinde atât fapte şi evenimente fericite, pline de măreţie şi strălucire cât şi unele mai puţin faste, dar de care multă vreme n-au putut nici măcar să amintim de teamă ca nu cumva să supărăm pe cineva ce ocupa meritat sau mai puţin meritat vreo funcţie de demnitate publică. Vrem nu vrem, însă fac parte din istoria zonei şi a ţării, constituind un tot unitar, motiv pentru care trebuie abordate şi tratate ca atare dacă vrem să fim cinstiţi şi corecţi cu noi însene, cu antecesorii şi mai ales cu cei ce vor urma. Avem în vedere evenimentele de tristă amintire petrecute în perioada 01 septembrie 1940 – 10 octombrie 1944, a ocupaţiei horthyste, una dintre cele mai negre şi nefaste din întreaga existenţa a acestor străvechi meleaguri româneşti. Tratamentul vitreg şi nelegiuit aplicat nouă celor din Bârgău a atins paroxismul după începerea de către armatele române şi aliate a operaţiunilor militare pentru eliberarea Ardealului. Apogeul opresiunii a fost atins la 09 octombrie 1944, respectiv cu 68 ani în urmă, când din nesăbuinţă şi teamă de o reacţie a populţiei zonei, ce le putea obstrucţiona retragerea au recurs la suprimarea vieţii părintelui protopop iconom stavrofor Augustin Pop, în vârstă de 43 ani, din Parohia Ortodoxă Română Mijlocenii Bârgăului împreună cu cea a lui Pavel Costea, de 71 ani, comerciant, originar din Mărginimea Sibiului, stabilit la Prund la începutul secolului trecut, Leon Vlad, de 50 ani, de profesie zidar, tată a 5 copii, Vasile Raţiu, de 41 ani, de profesie croitor, tată a 5 copii, a tinerei Tanca Lucreţia, de 24 ani, necăsătorită, acuzată că: „ are legături cu partizanii pe care îi aprovizioneaza cu alimente şi îi ţine la curent cu evoluţia situaţiei din zonă“, toţi din Prundu Bârgăului, George Popandron, de 62 ani, tată a 6 copii, gospodar de frunte al comunei Bistriţa Bârgăului şi Simion Rogină, de 47 ani, tată a 6 copii, un om deosebit de harnic şi muncitor din aceeaşi comună. Deşi asasinii au acţionat noaptea şi au luat măsuri ca faptele lor criminale să nu fie cunoscute, ele aveau să fie aflate imediat după comitere şi din sursa cea mai autorizată, cea a părintelui Augustin Pop, care după ce a fost împuşcat mişeleşte în cap a reuşit printr-un adevărat miracol cu ajutorul credinţei precum şi a unor împrejurări favorabile irepetabile şi cu caracter de unicat să învingă moartea hâdă şi să revină la viaţă. De aceea ne limităm să le reproducem aşa cum au fost relatate:” În jurul orelor 21,00 m-au scos primul din beciul de la Vrăsmaş în care ne ţineau pentru a fi dus la kihalgảtas adică la interogatoriu, dar după ce am ieşit în şosea am fost condus într-o grădină de vis-à-vis unde s-a format cortegiul tragediei mele format dintr-un soldat cu baioneta pe armă în faţă, în dreapta un zasolos (ofiţer), iar în spatele meu un plutonier cu un pistolet în dotare. Am parcurs aşa vreo 30 de metri până când cel din faţă a spus ”itt von “ adică (e aici !) cu referire la groapă. Soldatul din faţă s-a retras spre dreapta, iar eu am rămas cu privirea spre ofiţer şi fără să-mi dau seama am fost imediat împuşcat în cap pe la spate de către plutonier. Glonţul mi-a intrat sub urechea dreaptă şi a ieşit sub orbita ochiului stâng, perforându-mi osul orbitei la cca un centimetru sub ochi. M-am prăbuşit cu faţa în jos, sângele a început să-mi curgă şiroaie prin orificiile de pătrundere şi ieşire a glonţului, prin nas şi gură. Eram perfect conştient, iar cineva nevăzut mă îndemna întruna cu cuvintele: ”Nu te teme că-i scăpa ! “. În aceste condiţii am decis să simulez că sunt mort, aşa că am început să respir tot mai uşor, aproape imperceptibil, iar sângele ce nu contenea să-mi curgă pe cât posibil îl înghiţeam. La un moment dat am fost nevoit totuşi să fac o inspiraţie puternică, urmată de o expiraţie pe măsură. Văzându-mă într-un lac de sânge şi observând că nu mai respir m-au declarat mort „Meg von halva “ adică e gata, e mort !. Au aprins lanterna, m-au întors cu faţa în sus, au mai aruncat o privire asupra mea, după care n-am mai apucat să reţin decât comanda „fog meg a labit ! “, adică prinde-l de picioare, după care mi-am pierdut cunoştinţa. M-au transportat aşa vreo 50 de metri până la groapa comună unde m-au trântit de sus, m-am lovit cu capul de peretele gropii, iar din cauza zdruncinăturii mi-am revenit, aşa că am continuat să respir în aceeaşi regie, simulându-mi decesul. După un timp, mi-au verificat pulsul, m-au jefuit de ceasul de la mână, de inelul de logodnă, de vreo 400 pengö şi două geamantane ce le aveam asupra mea. La un moment dat mi s-a oprit aproape respiraţia atunci când l-am auzit pe plutonier întrebându-l pe ofiţer: ”Lövok meg ey zet ?“ adică dacă să-mi mai tragă încă un glonţ ? Ofiţerul a decis: „ nem majd a végén „adică nu e nevoie, până la urmă !“ aşa că au plecat după un alt arestat, eu rămânând într-o baltă de sânge“. În lipsa călăilor a reuşit să se salveze, să dispară şi să-şi găsească ocrotire la familia Chifor Vlad, diacul de la Prund. Bunul părinte a mai profesat până la 01 noiembrie 1973 şi a murit a doua oră la vârsta de 84 ani, adică după 41 ani de la groaznica sa tragedie, respectiv la 08 martie 1985.
În aceeaşi zi nefericită de 09.10.1944, în comuna vecină Bistriţa Bârgăului, din ordinul Colonelului Fazekaş, comandantul Regimentului 27 infanterie Tg. Mureş al Regatului Maghiar dislocat la Colibiţa au fost arestaţi şi urmau a fi lichidaţi părintele paroh ortodox român Suciu Ioan, soţia sa educatoarea Suciu Elena împreună cu părintele greco-catolic Zagrai Tiburţiu-Gheorghe şi soţia sa Zagrai Eugenia, care în ”lista neagră“ cu persoanele potenţial periculoase din comună întocmită de fostul notar Orisko Lảszlo apar înscrişi la poziţiile 2211-2214/31.VIII.1944. Cum fiica acestora din urmă, Zagrai Adina, în vârstă de 11 ani, n-a putut nicium să fie despărţită de părinţi a rămas alături de arestaţi. Au fost preluaţi de o escortă alcătuită din patru tabori csenderi (jandarmi de front) aflată sub comanda unui sergent cu misiunea ca după ce vor părăsi localitatea într-un loc pe care îl vor socoti propice să procedeze la lichidarea lor. Ca şi în cazul părintelui Pop Augustin, îngerul păzitor le-a fost alături, iar salvarea le-a venit tocmai de acolo de unde se aşteptau cel mai puţin, respectiv de la un militar aflat în postura de adversar, de luptător combatant al forţelor de ocupaţie, care într-o situaţie critică şi-a riscat propria viaţă pentru a o salva pe a lor şi pe care la 21 iulie 1978 am avut posibilitatea să-l cunosc. S-a numit Burian Petru, născut la 08.10.1920, în Lunca Mureşului, judeţul Alba, care atunci îndeplinea funcţia de şef de sector (serviciu) la o întreprindere din Târgu Mureş, ce ne-a confirmat faptele, motiv pentru care le vom reproduce aşa cum ne-au fost relatate: ”În toamna anului 1944, eram elev plutonier în armata maghiară şi îndeplineam funcţia de locţiitor de comandant al unui pluton de pioneri ( genişti) în cadrul regimentului dislocat la Colibiţa. În total eram 104 militari pionieri ( genişti) sub comanda directă a comandantului, iar în 09.10.1944 coboram împreună cu o grupă de 6 subordonaţi (pioneri) din zona de dispunere de la Colibiţa spre Bistriţa Bârgăului, satul de reşedinţă al comunei, cu misiunea de a dinamita şi arunca în aer căile de comunicaţie, lucrările de artă ( poduri, podeţe), locomotive, fabrici, în general tot ceea ce putea susţine desfăşurarea operaţiunilor militare. În momentul în care i-am întâlnit pe arestaţi l-am întrebat pe sergent unde îi duceţi ? Mi-a raportat că are ordin secret pe care nu-l poate divulga !. Văzând că erau preoţi români şi cunoscând situaţia din zonă mi-am dat imediat seama despre ce ordin putea fi vorba, aşa că i-am transmis sergentului că o să preiau cele două familii asigurându-l că voi duce eu la îndeplinire ordinul pe care l-a primit. După mai multe împotriviri, tergiversări sergentul n-a cedat decât după ce l-am ameninţat că dacă nu se conformează îl execut !. După preluarea arestaţilor am intrat în discuţii cu ei, i-am întrebat dacă le este cunoscută zona, dacă au unde să-şi găsească adăpost ?. Erau surprinşi de atitudinea mea suspect de binevoitoare şi de faptul că le vorbesc româneşte, dar se temeau să nu le întind vreo cursă. În final le-am cerut şi au acceptat să se ascundă în pădurea situată la vreo 60-80 metri spre care au plecat cu teamă ca nu cumva să nu fie împuşcaţi. După ce s-au îndepărtat, am ordonat militarilor din subordine să tragă câteva cartuşe în direcţie opusă pentru a lăsa impresia celor din escortă că i-am executat. Pentru sacrificiile făcute de aceşti semeni şi mulţi alţii ca ei pentru neam şi pentru ţară am socotit că merită ca la acest moment aniversar să le amintim măcar numele şi foarte succint faptele şi să rugăm pe Dumnezeu să-i ierte şi să se odihnească în linişte şi pace