Reîntors de dincolo de viaţă - O sutăzece ani de la naşterea unui martir al bisericii noastre naţionale şi al neamului româ

Părintele POP AUGUSTIN a descris detaliat evenimentele incredibile în care a fost implicat în lucrările sale olografe: Raportul nr.20 din 14 februarie 1945 despre evenimentele petrecute în Parohia Mijlocenii Bârgăului din 23 august 1944 până în prezent, Tragedia asasinării subsemnatului preot paroh POP AUGUSTIN, din Mijlocenii Bârgăului, în ziua de 10 octombrie 1944, în Prundu Bârgăului - Prin minune Dumnezeiască supravieţuitor, datată 14 octombrie 1945, Viaţa şi activitatea preotului Augustin Pop, preot paroh ortodox român în Mijlocenii Bârgăului, din anul 1967, Tragedia împuşcării subsemnatului preot ortodox român Augustin Pop din Parohia Mijlocenii Bârgăului, în seara zilei de 10 octombrie 1944, în comuna Prundu Bârgăului, la orele 9 seara, ( la vârsta de 43 ani ), datată 17 februarie 1979 cât şi în multiplele relatări ulterioare pe care ni le-a făcut pe parcursul anilor, inclusiv cu ocazia ” reconstituirii “ (neoficiale) pe care am efectuat-o, în luna iunie 1978, la care am invitat şi au luat parte descendenţi ai celor ucişi, din care vom reproduce cât mai fidel în cele ce urmează.

” M-au scos primul în noaptea neagră, cernită, prin sate se instalase o atmosferă de apocalipsă, ce nu prevestea nimic bun. Era ora 9 seara, întuneric, ploaia încetase, prin sate ardeau fabricile. Am fost preluat de o escortă militară. Credeam că vor proceda aşa cum ne-au zis, adică voi fi dus la aşazisa ascultare ( kihalgatás), interogatoriu. Am ieşit în şosea, dar după parcurgerea câtorva zeci de metri am părăsit D.N. 17 şi m-au obligat să intru într-o grădină. Aici s-a format cortegiul tragediei mele: în faţă un soldat cu baioneta pe armă, în dreapta mea un zászlós, ( ofiţer ), iar în spate călăul, plutonierul de jandarmi. Am realizat că merg la o moarte sigură, ca o oaie spre junghiere, ca un miel fără glas, iar această situaţie m-a tulburat sufleteşte. Am început să tremur, picioarele parcă nu voiau să mă mai asculte, m-a cuprins groaza la gândul că s-ar putea să-mi găsesc sfârşitul în acele locuri fără ca nimeni să ştie măcar de soarta mea. Am parcurs aşa aproximativ 120 metri cu privirea aţintită spre ofiţer. În acele clipe groaznice singurul său aliat, sfetnic şi apărător a fost credinţa noastră străbună, îndemnul pe care cineva nevăzut mi l-a adresat, şoptindu-mi foarte clar la ureche de trei ori cuvintele: ” Nu te teme că-i scăpa ! “, fără să văd în jurul meu pe nimeni, în afara celor trei călăi.

” Această încurajare mi-a dat putere, mi-a ridicat dintr-o dată moralul. Ajungând în apropierea gropii comune, săpate în prealabil, l-am auzit pe cel din faţă spunând: ” itt von “ adică e aici !. Am fost oprit, făcându-se o linişte apăsătoare, prevestitoare a ceea ce a urmat. Soldatul din faţă a făcut cu pas spre dreapta şi fără să-mi dau seama am fost împuşcat mişeleşte în cap pe la spate de către plutonierul de jandarmi. Fiind încă conştient mi-a revenit în minte îndemnul de mai înainte: ” Nu te teme că-i scăpa ! “. Glonţul mi-a intrat în cap pe sub urechea dreaptă şi mi-a ieşit sub orbita ochiului stâng, perforându-mi osul orbitei la cca un centimetru sub ochi. Cele cinci simţuri nu mi s-au alterat, funcţionând normal. Senzaţia împuşcăturii am receptat-o ca pe o detunătură puternică, o lovitură în partea dorsală a cutiei craniene şi o amorţeală. După împuşcare am scos un Vai ! prelungit şi puternic, iar apoi m-am prăbuşit la pământ cu faţa în jos, scăpându-mi bagajele din mâini. Nu mă durea nimic şi eram perfect conştient, deşi sângele a început să-mi curgă şiroaie prin orificiile de pătrundere şi ieşire a glonţului, prin nas şi gură, dar după cuvintele de încurajare de mai înainte ” Nu te teme că-i scăpa ! “, ce-mi reveneau cu ostentaţie, mi-am zis: ce ar fi să mă prefac că sunt mort ?

S-a declanşat astfel o luptă inimaginabilă în care călăii îşi doreau şi aşteptau cu ardoare moartea mea, iar eu salvarea. Am început să respir tot mai uşor, aproape imperceptibil, iar sângele ce nu contenea să-mi curgă şiroaie îl înghiţeam, rămânând într-o totală aparentă nemişcare. La un moment dat am fost nevoit totuşi să fac o inspiraţie puternică, urmată de o expiraţie adâncă, iar apoi am început să respir tot mai rar şi uşor. Cum s-a derulat exact acea scenă ştie doar numai bunul Dumnezeu pentru că dacă ar trebui să o reconstitui n-aş mai fi capabil să mai trec prin aşa ceva. E adevărat că am avut un aliat de nădejde întunericul nopţii, timpul noros şi ploios, care m-au ajutat să nu fiu descoperit, deşi asasinii mă urmăreau cu insistenţă cu lanterna. Văzându-mă într-un lac de sânge şi observând că nu mai dau vreun semn de viaţă, m-au declarat mort ” Meg von halva ! “, adică ” E gata, e mort ! “. Au aprins din nou lanterna, au mai aruncat o privire asupra mea, l-am auzit pe unul spunând ” foit a vėi mit egy mahábol “, adică a curs sânge din el cât dintr-o vită, apoi m-au scuturat puternic sperând că doar, doar mă voi deştepta, mi-au verificat pulsul la mâna stângă, după care m-au declarat mort !. Unul dintre asasini m-a întors cu faţa în sus cu intenţia să mă transporte la groapa din apropiere. În acele clipe mi s-a făcut rău, am avut impresia că se învârte lumea cu mine, mi-am pierdut cunoştinţa. N-am mai apucat să reţin decât comanda: ” fog meg a labit !“, adică ” prinde-l de picioare !“ să-l ducem. Nu ştiu ce s-a întâmplat în timp ce m-au transportat cca 50 metri până la groapă. Groapa fiind săpată pe o pantă nu avea perete în partea inferioară, aşa că au putut să intre cu mine direct în groapă. Aici, m-au trântit de sus, iar din cauza zdruncinăturii m-am lovit cu capul de bordura gropii, iar în acel moment mi-am revenit, iar din şoaptele călăilor am înţeles unde mă aflam, aşa că am continuat să respir ca mai înainte, în aceeaşi regie, simulându-mi decesul. De această dată acest lucru era cu mult mai greu de realizat deoarece eram cu faţa în sus şi trebuia să respir cât mai atent şi mai neobservat. Fiind convinşi că sunt mort au început să mă jefuiască: mi-au luat ceasul de pe mâna stângă, de care şi-au dat seama atunci când mi-au verificat pulsul, inelul de logodnă, vreo 400 pengö, banii pe care îi aveam în portmoneu şi cele două geamantane cu haine şi alimente. Voiau să mă lase şi desculţ, dar au constatat spre satisfacţia mea, că ghetele pe care le purtam le erau prea mici, aşa că au renunţat.

Înainte de a termina acest ritual, mi s-a oprit aproape respiraţia atunci când l-am auzit pe plutonier întrebându-l pe ofiţer: ” Lövok mėg egyet ? “, adică dacă ” să-mi mai tragă încă un glonţ ? “. Ofiţerul a decis: ” nem majd a végén ! “ adică ” nu e nevoie, până la urmă !“ aşa că au plecat după a doua victimă, eu rămânând într-o baltă de sânge.

Având foarte puţin timp la dispoziţie mi-am propus să încerc, dacă va fi posibil, să mă salvez, să dispar cât mai repede. În prealabil m-am autoverificat să văd dacă sunt întreg pentru că nu ştiam ce se întâmplase în timpul cât am fost în stare de inconştienţă. Îmi ridic puţin capul, observ două linii reprezentând conturile gropii, apoi o umbră ce aveam impresia că este un soldat cu arma pe umăr. Un fior rece m-a cuprins la gândul că s-ar putea să nu izbutesc. O putere Dumnezeiască, însă m-a înseninat din nou. M-am ridicat în picioare, mi-am pus pălăria pe cap, mi-am şters cheagurile de sânge de pe faţă şi ochi şi am plecat hotărât cu un curaj neobişnuit spre soldat, zicându-mi: fie ce o fie, ori scap, ori mă străpunge cu baioneta !. Ajungând la vreo patru metri acolo unde credeam că e soldatul am constatat că de fapt era un trunchi de măr uscat având o singură creangă în vârf. Acasta mi-a dat curaj şi mi-am zis: ” Sunt salvat ! “. Am început să tremur din nou, de această dată de bucurie şi am încercat să dispar cât mai repede din zonă. Urc pe brânci coasta în direcţia Muntelui Heniu şi ajung la un palant de scândură deasupra gropii pe care numai cu multă greutate l-am putut trece, practic m-am tăvălit peste el. Apoi, ” am fugit “ vreo 100-120 metri prin grădina tinoasă, dar istovit am fost nevoit să mă opresc să mă odihnesc pe un răzor. În acest timp am auzit o a doua împuşcătură, care cu siguranţă era destinată celui de-al doilea osândit, care împărtăşea soarta mea. Evident m-a înfiorat. N-am rămas mult de teamă, aşa că a trebuit să merg mai departe. Mă ridic, sângele îmi curgea încă şiroaie, determinându-mă să mă gândesc cu groază că din această cauză s-ar putea să mor în acea grădină, neştiut de nimeni. De aceea, i-am adresat o rugăciune pioasă bunului nostru D-zeu prin care l-am rugat:” Doamne întăreşte-mi paşii şi mă du la un sanmaritean, ca dacă cumva mai am zile să-mi poată da o mână de ajutor în durerile mele, iar dacă viaţa îmi e spre sfârşite, să nu mor aici neştiut de nimeni !“. Cu multă greutate ajung la un alt gard, dar fiind tare slăbit nu reuşesc nici cum să-l trec, iar acest lucru avea să fie hotărâtor în acţiunea mea de salvare. De aceea, plec pe lângă gard pe coastă în jos, dar datorită întunericului şi neatenţiei nimeresc într-un canal cu apă, pe care nu l-am observat. Vreau să trec dincolo, dar dau de un alt gard din sârmă ghimpată, pe care îl trec numai după numeroase încercări şi cu preţul multor zgârieturi şi cu hainele ferfeniţă. În final, ajung la o cărare şi scăpat ca printr-un miracol din ghiara morţii hâde îmi găsesc obloşire la casa unui bun creştin, cea a familiei CHIFOR VLAD, diacul bisericii de la Prund. În casă nu era decât mama sa, văduva ANISIA VLAD şi nora acesteia FLORICA, pe atunci în vârstă de 30 ani. Bărbatul fusese ridicat împreună cu alţi bârgăuani şi dus la muncă forţată pe Valea Străjii, de unde în timpul nopţii a reuşit să dezerteze. Femeile se îngrozesc la vederea în plină noapte a chipului meu desfigurat, de nerecunoscut, dar au procedat imediat cu mult curaj la cercetarea rănilor, mi-au adus un vas cu apă, m-au spălat, şi-au rupt o cămaşă din care mi-au confecţionat pansamente cu care mi-au oblojit cum s-au priceput rănile, după care mi-au cerut să mă ascund. O vreme m-au ascuns în şură, unde am rămas câteva ore pe paie şi fân, timp în care am auzit împuşcăturile cu care au fost omorâţi ceilalţi tovarăşi ai mei de suferinţă. În toată această perioadă, ANISIA VLAD, patrula vigilentă pe stradă. Am stabilit de comun acord şi un consemn: ” în caz de pericol să tuşească de trei ori, iar atunci, voi şti că trebuie să dispar şi să mă ascund în mălăişte fiindcă dacă ne prind ne omoară pe toţi “. După ce tovarăşii mei au fost împuşcaţi şi aruncaţi cu toţii în acea groapă comună au declanşat o acţiune vastă şi necruţătoare pentru prinderea mea. Într-adevăr, după cum mi s-a spus ulterior, mai mulţi soldaţi tropăiră după mine pe o rază destul de mare, bombănind deosebit de furioşi că: ” dacă o să mă prindă o să mă lege cu sârmă ghimpată, o să arunce benzină pe mine şi o să-mi dea foc ! “. Mi s-a spus că numai două case dacă veneau mai jos puteau să ajungă la mine, însă D-zeu le-a închis calea, i-a derutat prin întunericul nopţii, ferindu-mă de alte chinuri mult mai groaznice şi mai barbare decât cele pe care le îndurasem până atunci. Consider că tot o minune Dumnezeiască a fost aceea că dacă treceam gardul doi pe care nu l-am putut trece ajungeam la o casă, la care am fost căutat, unde m-ar fi prins cu siguranţă şi în mod cert alta ar fi fost soartea mea.

În timp ce eram în şură, mi s-a făcut rău, iar nora femeii, a început să se vaite întruna: ” moare popa !, moare popa ! “. Pentru a-mi alina durerile mi-au dat să beau apă călduţă, astfel că am eliminat o mare parte din sângele îngurgitat, iar după ce m-au servit şi cu o cană de lapte dulce aproape că m-am liniştit. Întrucât tot la intervale de câteva minute auzeam din şură împuşcăturile ucigaşe a căror victime erau în mod cert foştii mei colegi de suferinţă m-au mutat în ieselea vitelor, unde mi-am petrecut noaptea alături de animalele şi păsările gazdei. Spre dimineaţă m-am ascuns în podul casei între grinzi şi podele.

În dimineaţa zilei de 11 octombrie 1944, ANISIA VLAD m-a informat că în comună au intrat trupele române şi cele aliate. Au început să vină femei şi bărbaţi cu veşti dintre cele mai supărătoare despre nefericiţii mei tovarăşi de suferinţă.

În după amiaza aceleiaşi zile însoţit de CHIFOR VLAD am putut să mă întorc pe străzi laterale, epuizat fizic şi psihic după incredibilele încercări prin care am trecut, cu craniul si faţa desfigurate de multiplele răni provocate de gloanţe, slăbit, vlăguit, cu hainele ponosite, zdrenţuite, pline de sânge la ai mei.

Ajuns acasă au început să vină pâlcuri, pâlcuri de credincioşi din parohie şi din satele din vecini, toţi fiind impresionaţi de această mare minune Dumnezeiască datorită căreia am rămas în viaţă.

Ca urmare a războiului, căilor de comunicaţie distruse, lipsei mijloacelor de transport nu am putut beneficia de asistenţă medicală, deşi la Bistriţa avea pe cumnatul meu, Dr. Leon Bârsan ( 1883- 1962 ), un renumit medic şi dentist. Abia mai târziu am reuşit să intru în posesia câtorva pansamente şi dezinfectante trimise printr-o tânără localnică de Dr. George Pavel, medicul comunei Prundu Bârgăului. Singur m-am tratat cu ce a avut la îndemână în farmacia casei şi cum m-am priceput mai bine de o jumătate de an, rugându-mă într-una: ” Doamne, cel ce prin puterea minunilor tale Dumnzeeşti, dintre cele şapte persoane osândite la moarte, singur pe mine m-ai scăpat la viaţă, trimite Darul vindecărilor Tale asupra rănilor mele şi mă vindecă spre a-ţi putea cânta şi preamări minunile Tale, în toată viaţa mea. Slăvit să fie Marele Dumnezeu de dragostea şi mila ce a arătat-o faţă de mine prin această mare minune !“.

În primele trei luni n-a putut consuma decât lichide, în principal lapte cu miere şi supe pentru că maxilarul inferior îi era imobilizat, partea dreaptă a craniului o recepta ca pe un corp străin şi avea dureri groaznice. Apoi, treptat, treptat, după vreo jumătate de an, a început să-şi revină, iar prin bunăvoinţă divină a mai profesat încă 29 ani, adică până la pensionarea sa survenită la 01 noiembrie 1973. A trecut în lumea celor drepţi la 8 martie 1985, la vârsta de 84 ani, la mai bine de 41 ani după groaznica şi incredibila întâmplare al cărui erou a fost !.

În centrul fotografiei, la căpătâiul tatălui Ioana Sofincianu, fiica lui Leon Vlad, care în prima zi a anului următor avea să nască pe Valerica, cea care peste 18 ani avea să devină cumnata autorului acestor rânduri. Ne-am întrebat ca şi dumneata probabil stimate cititorule dacă asemenea acte abominabile la care am făcut referit au avut cât de cât vreo justificare ?. Vom încerca să răspundem la această întrebare într-unul din viitoarele materiale găzduite de cotidianul nostru.