O SUTĂ ZECE ANI DE LA NAŞTEREA PĂRINTELUI PROTOPOP ICONOM STAVROFOR POP AUGUSTIN, MARTIR AL BISERICII NOASTRE NAŢIONALE ŞI AL N

Biserica noastră naţională a dat numeroşi martiri, care şi-au sacrificat ceea ce au avut mai de preţ - viaţa - pentru apărarea şi promovarea credinţei şi a intereselor superioare ale neamului nostru românesc. Părintele protopop iconomom stavrofor Pop Augustin din Parohia Ortodoxă Română Mijlocenii Bârgăului din mândra Ţară a Bârgăului se distinge şi personalizează printr-o poziţie specială cu caracter de unicat, fiind singurul supravieţuitor al Masacrului horthyst din Bârgău din noaptea de 10/11 octombrie 1944, din care a reuşit printr-un adevărat miracol să învingă moartea hâdă şi să revină la viaţă, după ce a fost împuşcat mişeleşte în cap din dorinţa nesăbuită de sânge şi răzbunare a călăilor. Despre nefericitul eveniment am aflat întâia oară prin ciclul primar când împreună cu ai mei am luat parte la înmormântarea uneia dintre personalităţile de seamă ale satului natal şi ale zonei, a fostului primar al comunei Susenii Bârgăului - Timoftei Bălan – la care a oficiat şi bunul părinte Pop Augustin. Până la împărţirea administrativ-teritorială de inspiraţie sovietică din anul 1950, satul nostru împreună cu Mijloceniul alcătuiau o singură comună, cu reşedinţa la Suseni, sediul primăriei la care în perioada ocupaţiei de tristă amintire a ajuns şef al administraţiei locale fostul notar Zombor Kolomán, unul dintre cei mai şovini, mai înrăiţi şi mai zeloşi reprezentanţi ai săi, aflându-se la doar câteva sute de metri de casa noastră. Referirile făcute cu acel prilej ne-a stârnit dorinţa şi interesul de a afla date suplimentare. Acest lucru avea să se realizeze pe parcurs, limitele admnistrative ale satelor noastre constituind doar nişte semne convenţionale şi nicidecum obstacole de natură să obstrucţioneze realizarea unor astfel de demersuri. Suseniul şi Mijloceniul sunt despărţite în fapt doar de o ulicioară dispusă perpendicular pe uliţa principală, iar dacă nu eşti localnic e destul de greu să-ţi dai seama dacă te afli într-un sat ori în celălalt. Pentru a evita orice confuzie, în primii ani mi-am stabilit drept reper grădina mătuşii Iftinia situată la capătul satului în care îşi avea mormântul armeanca, o mare proprietară, ce şi-a găsit ocrotire la noi în sat în urma evenimentelor nefericite de la 1915 de care au avut parte cei din naţia sa. În activitatea de documentare am fost avantajat şi de faptul că la Mijloceni şi-au avut obârşia bunicii paterni şi alte neamuri. Tot aici a profesat la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, fratele bunicului, învăţătorul Ioan Sereţan. În plus, pe la 18 ani am ajuns într-o funcţie de foarte modest slujbaş la primăria din comuna vecină, iar între autorul acestor rânduri şi bunul părinte s-au înfiripat relaţii de amiciţie pe care trecerea vremii le-a consolidat continuu, astfel că am dispus de multiple posibilităţi de aprofundare a subiectului, beneficiind de relatări detaliate direct de la sursă însoţite de documente, imagini foto şi alte materiale dintre cele mai relevante. În luna mai 1978, am realizat cu concursul părintelui şi ” o reconstituire “ neoficială a tragediei cu participarea unor descendenţi ai victimelor masacrului. Cu această ocazie părintele ne-a condus la fostul hotel din Prundu Bârgăului, unde a fost încarcerat în 09.10.1944 împreună cu ceilalţi şase patrioţi români bârgăoani, la beciul în care au fost aruncaţi a două zi, la fosta groapă comună, la troiţa ridicată în amintirea celor asasinaţi şi în celelalte locuri tangente evenimentului. Cea mai impresionată secvenţă a fost de fiecare dată descrierea execuţiei propriu-zise, motiv pentru care o vom reproducem în cele ce urmează aşa cum ne-a fost relatată în scris şi verbal, inclusiv în cadrul unei înregistrări audio, de victimă: ” M-au scos primul în noaptea neagră, cernită, prin sate se instalase o atmosferă de apocalipsă, ce nu prevestea nimic bun. Era ( în 10.10.1944 – n.n.) ora 9 seara, întuneric, ploaia încetase, ardeau fabricile, pentru că în nesăbuinţa lor ocupanţii şi-au propus să distrugă totul, dar nu s-au mulţumit doar cu atât voiau să ne ia şi viaţa. Am fost preluat de o escortă militară. Credeam că vor proceda aşa cum ne-au zis, adică voi fi dus la comandament pentru o aşa-zisă ascultare. Am ieşit în şosea, dar după parcurgerea câtorva zeci de metri m-au obligat să părăsesc D.N.17 şi să intru într-o grădină. Aici s-a format cortegiul tragediei mele: în faţă un soldat cu baioneta pe armă, în dreapta mea un zảszlỏs, (ofiţer), iar în spate călăul, plutonierul de jandarmi. Am realizat că merg la o moarte sigură, am început să tremur, picioarele nu voiau să mă mai asculte, m-a cuprins groaza la gândul că s-ar putea să-mi găsesc sfârşitul în acea grădină fără ca familia sau enoriaşii să ştie de soarta mea. Ajungând în apropierea gropii comune l-am auzit pe cel din faţă spunând: „ Itt von !”, adică ” E aici !“. Am fost oprit într-o linişte suspectă prevestitoare a ceea ce a urmat. Soldatul din faţă s-a retras spre dreapta, iar eu am rămas cu capul tot spre dreapta, adică spre ofiţer şi fără să-mi dau seama am fost imediat împuşcat mişeleşte în cap pe la spate de către plutonier. Glonţul mi-a intrat sub urechea dreaptă şi mi-a ieşit sub orbita ochiului stâng, perforându-mi osul orbitei la cca un centimetru sub ochi. Senzaţia împuşcăturii a constat dintr-o detunătură puternică, o lovitură în partea dorsală a cutiei craniene şi o amorţeală. După împuşcare am scos un Vai prelungit şi tare !, iar apoi m-am prăbuşit la pământ cu faţa în jos, scăpându-mi bagajele din mâini. Nu mă durea nimic şi eram perfect conştient deşi sângele îmi curgea şiroaie prin orificiile de pătrundere şi ieşire a glonţului, prin nas şi gură. De aceea mi-am propus să-mi simulez decesul. S-a declanşat o luptă inimaginabilă în care călăii îşi doreau şi aşteptau cu ardoare moartea mea, iar eu salvarea. Am început să respir tot mai uşor, aproape imperceptibil după care mi-am pierdut cunoştinţa. Apoi am fost transportat şi aruncat în groapa săpată în apropiere, iar în cădere m-am lovit cu capul de bordura gropii, iar din cauza izbiturii mi-am revenit. În această nouă situaţie am continuat să respir în aceeaşi regie. În cele din urmă văzând că nu mai dau niciun semn de viaţă au ajuns la concluzia mi-a sosit sfârşitul. Voiau pentru mai multă siguranţă să-mi mai tragă un cartuş, dar ofiţerul a decis că: ” Nu e nevoie până la urmă !“, iar după ce m-au jefut de bunurile ce le aveam asupra mea, au plecat după un alt osândit “.

În acele împrejurări groaznice singura speranţă a fost şi a rămas Credinţa Sa nestrămutată în Bunul şi Marele nostru Dumnzeu, iar îndemnul şi recomandarea : ” Nu te teme că-i scăpa ! “ revenite cu obstinaţie mereu şi mereu ca un laitmotiv tocmai în momentele critice în care disperarea şi deznădejdea puteau să devină acaparatoare şi atotstăpânitoare s-au dovedit pentru bunul părinte a fi un adevărat balsam, ce i-au intremat puterile, i-au ridicat moralul, iar în cele din urmă au avut un rol decisiv în salvarea vieţii sale. Hotărâtoare s-au dovedit şi o serie de coincidenţe, ce păreau iniţial a fi lipsite de semnificaţie şi importanţă, dar care în final aveau să-şi dezvăluie adevăratele lor valenţe, motiv pe care o să le redăm în formularea victimei. Având foarte puţin timp la dispoziţie, m-am autoverificat să văd dacă sunt întreg pentru că nu ştiam ce se întâmplase câtă vreme am fost în stare de inconştienţă, după care mi-am propus să încerc, dacă va fi posibil, să dispar cât mai repede posibil, să mă salvez. Îmi ridic puţin capul, observ două linii reprezentând conturile gropii, apoi o umbră ce aveam impresia că este un soldat cu arma pe umăr. Un fior rece m-a cuprins la gândul că nu voi izbuti. O putere Dumnezeiască, însă m-a înseninat din nou. M-am ridicat în picioare, mi-am pus pălăria pe cap, mi-am şters cheagurile de sânge de pe faţă şi ochi şi am plecat hotărât cu mult curaj spre soldat, zicându-mi fie ce o fie, ori scap ori mă străpunge cu baioneta !. Ajungând acolo unde credeam că e soldatul am constatat că de fapt era un trunchi de măr uscat având o singură creangă în vârf, aşa că mi-am zis: „ Sunt salvat ! “. Am ajuns la un gard, dar n-am putut nici cum să-l trec, iar acest lucru avea să fie mai târziu hotărâtor în acţiunea mea de salvare pentru că după ce şi-au făcut treaba, călăii au declanşat o acţiune vastă şi furibundă pentru descoperirea şi prinderea preotului împuşcat dispărut din groapă. Dumnezeu mi-a îndrept paşii pe lângă Pârâul Recea spre o casă situată pe un deluşor în care pâlpâia lampa. Acolo locuia Anisia Vlad, bunica cea mică şi bună cum o desmerdau cei apropiaţi împreună cu fiul Vlad Chifor, diacul bisericii de la Prund şi nora sa Vlad Florica. Bărbatul nu era acasă întrucât cu câteva zile în urmă fusese concentrat în Detaşamentul de muncă forţată de la Valea Străjii. Premoniţia i-a spus că acasă se petrec lucruri grave, ceea ce l-a determinat ca în cursul nopţii să evadeze şi să revină la ai săi unde s-a alăturat mamei şi soţiei în acţiunea de salvare a vieţii părintelui.

Bunul părinte a apreciat actele de mare curaj şi omenie ale familiei Vlad aşa se face că la 06 ianuarie 1945, de Sfântul Ioan Botezătorul îl găsim în postura de naş de botez al unicei fiice a familiei Chifor şi Florica Vlad – Ioana -. Micuţa avea să devină peste ani un excelent cadru didactic, un profesor de matematică de excepţie, care pe parcursul a aproape patru decenii de muncă la catedră avea să pregătească numeroase generaţii de elevi de la Liceul economic şi Şcoala Generală nr.3 ” Avram Iancu “ Bistriţa, care n-au uitat-o iar mulţi ţin să exprime şi astăzi întreaga lor gratitudine, unii într-un mod cu totul inedit cum a procedat nu demult marea noastră campioană olimpică atleta Doina Melinte, fosta sa elevă la Liceul economic din Bistriţa, care i-a făcut surpriza de a o invita în acest scop în cadrul unei emisiuni difuzată de Televiziunea Naţională.

Excelenta profesoară, mama fostului şi cumpătatului viceprimar al municipiului – D-l Găurean Nicolae Florin - îşi aminteşte şi acum :” când îl vizitam părintele mă privea cu ochii săi luminoşi, plini de bunătate, care uneori vedeam cum i se umezeau de lacrimi întrucât prezenţa mea îi readucea de fiecare dată aminte de marea dramă, de evenimentele şi suferinţele incredibile prin care a trecut “.

Treptat, treptat, părintele a început să-şi revină, fără să beneficieze de vreo medicaţie, iar prin bunăvoinţă divină a mai profesat încă 29 ani până la pensionarea sa survenită la 01 noiembrie 1973. A trecut în lumea celor drepţi la 8 martie martie 1985, la vârsta de 84 ani, la mai bine de 41 ani după groaznica şi incredibila întâmplare al cărui erou a fost !

Întreaga derulare a evenimentelor ne determină să fim întrutotul de acord cu concluziile la care a ajuns Dr. Ionel Bârsan, cumnatul părintelui, din Buteni, judeţul Arad, în poezia sa olografă întitulată 10 octombrie 1944, scrisă la Mijlocenii Bârgăului la 18 iulie 1946, potrivit căruia:

” Dumnezeu a vrut ca din cei şapte

Unul să se mântuiască,.

Crima să nu se ascundă,

Lumii întregi s-o povestească“.

În aceste condiţii socotim că s-ar impune definitivarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a procedurilor privind Sanctificarea părintelului protopop iconom stavrofor Pop Augustin pe care îl rugăm să trimită asupra noastră harul Sfinţeniei şi bunătăţii Sale, care să ne ajute în dobândirea mântuirii noastre şi depăşirea încercărilor de care mai avem din când în când parte.