120 de ani de la nașterea părintelui protopop iconom stavrofor Augustin Pop, campion al sacrificiilor pe altarul neamului și al bisericii noastre naționale

Și-a făcut debutul în lume și viață la 26 noiembrie 1901 în satul Bozna, comuna Treznea din județul Sălaj, localitate cu puternice rezonanțe în istoria Transilvaniei și a țării,  într-o străveche familie românească și preoțească, cea a părintelui Pop Ioan, cu o genealogie ce cuprinde mai multe generații de slujitori ai Domnului, de oameni cultivați, de mare valoare intelectuală, risipitori de înţelepciune și lumină. 

În 1902, părinții s-au transferat în comuna Bălan, din același județ. Aici viitorul părinte Augustin și-a petrecut copilăria și tot de aici a urmat școala primară ( cu predare în limba maghiară la Zalău), gimnaziul și școala pedagogică (anul I și II cu predare în aceeași limbă la Gherla), pe care a absolvit-o, în anul 1921, la Cluj.   După absolvire s-a înscris iar, în perioada 1921-1925, a urmat Academia de Studii Teologice de la Sibiu. Dumnezeu l-a binecuvântat cu o voce de tenor angelică, cu care s-a făcut remarcat și apreciat. După absolvire întrucât postul de preot paroh în Parohia Ortodoxă Română de la Mijlocenii Bârgăului  devenise vacant, a concurat fiind ales în unanimitate. După îndeplinirea formalităților de numire și confirmare la Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului și Ministerul Cultelor, la 26 septembrie 1926, în prezența părintelui protopop de Bistrița  Grigore Pletosu (09.06.1848 - 04.11.1934) și  a părintelui protopop iconom stavrofor Eliseu Dan (11/23 iunie 1859 - 27 aprilie 1927) de la Suseni, care administra parohia,  ambii foști delegați și reprezentanți în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, care la 1 Decembrie 1918,  a adoptat Hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, a fost instalat în funcția de preot. ( Eliseu Dan a fost coleg de dăscălie la Suseni cu Ion Sărețan  n. 1855 Susenii Bârgăului - d. 1935 Mijlocenii Bârgăului, fratele bunicului patern, care în mod indubitabil a fost  un învățător foarte bun devreme ce așa cum rezultă dintr-un process verbal aflat în păstrarea Filialei din orașul Năsăud a Academiei Române i s-a solicitat să prezinte la cercul pedagogic desfășurat în zilele de 18/30 și 19/31 august 1898 la Școala din Prundu Bârgăului referatul întitulat “Condițiile ce trebuie să le întrunească o școală bine gospodărită – n.n.).

Cu intuiția și premoniția caracteristice personalităților  speciale, în cuvântul rostit atunci, (descoperit în arhiva personală de profesoara Maria Holbură, care a crescut și s-a format în familia părintelui,  prezentat la 07.10.2021 cu ocazia comemorării evenimentelor de acum 77 de ani - n.n.) s-a angajat “să lucreze pentru mântuirea sufletelor enoriașilor  reproducând  cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice eu bucuros voi jertfi și mă voi jertfi chiar și pe mine pentru sufletele voastre, voi fi tuturor părinte, vă voi învăța să-l iubiți pe Dumnezeu, să vă iubiți unii pe alții, vă voi îndemna spre fapte creștinești, fiindcă credința fără fapte este moarte, ca trupul fără suflet”.

Bunul și vrednicul părinte avea să-și respecte legământul, devenind în pofida evenimentelor și situațiilor potrivnice, un vajnic păstor de suflete și totodată un participant și animator al întregii activități economice și social-culturale din comunitate. În preajma celei de a doua mari conflgrații mondiale trupul sfânt al țării a fost sfârtecat, schilodit, ciopârțit, mutilat conform voinței, intereselor și strategiilor celor celor mari și puternici ai vremii.  Prin actul samavolnic din 30 august 1940 nordul Transilvaniei din care făcea parte și județul nostru cu o populație preponderent românească a  fost amputat din trupul României  și împotriva adevărului istoric a fost cedat Ungariei horthyste. A urmat o perioadă grea de opresiune și teroare antiromânească, iar prin “grele vremi ce ne-ncercară, așa cum spunea Bardul de la Hordou, poetul George Coșbuc, altă armă n-am avut numai dragostea de țară, ce strămoșii ne-o lăsară și pe Sfântul Domn de scut”.

Părintelui Augustin Pop i-au parvenit vești despre excesele comise de trupele horthyste încă din primele zile ale ocupației, în comuna natală Treznea, din județul Sălaj,  unde la 9 septembrie 1940 au fost masacrați cu focuri de mitralieră, străpunși cu săbiile și baionetele 93 de localnici ( 87 de români și 6 evrei), iar casele atacate cu grenade și incendiate, împrejurări  în care și-a găsit sfârșitul și preotul ortodox. A fost la curent cu ceea ce s-a petrecut, în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, în comuna Ip, tot din județul său de baștină, unde militari din armata de ocupație în complicitate cu etnici maghiari locali au omorât 157 de români. A aflat, după cum e și firesc, de tragedia unchiului său părintele protopop Aurel Munteanu ( 02.05.1882 - 10.09.1940) de la Huedin, care, în ziua de 10.09.1940, a fost acostat pe stradă în timp ce se ducea la o înmormântare de o bandă de asasini, care l-au trântit la pământ, l-au bătut cu pumnii și ciomegele, i-au smuls părul și barba cu carne cu tot, iar unul dintre ei i-a înfipt un par în gură până a ieșit prin ceafă. A socotit, că pe timp de furtună și vreme rea, în calitatea sa de vrednic păstor nu-și poate lăsa de izbeliște credincioșii. Drept urmare a decis să rămână în mijlocul lor, să le sădească și întărească încrederea și speranța în refacerea cât mai grabnică a trupului mutilat al țării. Pe parcurs și mai ales după începerea operațiunilor militare pentru eliberarea Ardealului situația s-a agravat și tensionat continuu, opresiunea și teroarea atingând cote maxime.

Ocupanții au transformat minunata noastră Vale a Bârgăului într-o Vale a Groazei, o Vale a Plângerii. Notarii împreună cu șefii posturilor de jandarmi au întocmit liste cu românii considerați periculoși pentru ordinea de stat a acelor vremuri în care au fost cuprinși slujitorii bisericii noastre naționale, dascălii și gospodarii de frunte ai comunităților bârgăoane fiind acuzați că sunt spioni ori partizani și au luat măsuri de anihilare a lor. La Bistrița Bârgăului în capul  listei negre au fost înscriși preoții: Zagrai Tiburțiu George, strănepotul și finul de botez al poetului George Coșbuc și soția Elena Sfetea și Alexandru Coșbuc, născut la 21 mai 1908, soția acestuia Eugenia Zagrai, preotul Suciu Ioan și soția acestuia educatoarea Elena Suciu. În cadrul măsurilor de anihilare a fruntașilor români din zonă la  9 octombrie 1944 au fost arestați și încarcerați: părintele protopop iconom stavrofor Augustin Pop, de 43 ani, de la Mijlocenii Bârgăului, Leon Vlad, zidar, de 50 ani, tată a 5 copii, Vasile Rațiu, croitor, de 41 ani, tată a 5 copii, Pavel Costea, de 71 ani, mic comerciant, Lucreția Tanca, de 24 ani, toți din Prundu Bârgăului, Popandron George, de 62 ani, gospodar de frunte al comunei Bistrița Bârgăului, tată a 6 copii și Simion Rogină, de 47 ani, muncitor forestier, tată a 6 a copii, din aceeași comună, toţi români neaoşi pentru care vorba-i vorbă, iar ţara-i ţară, nu-i negoţ. Niciunul nu și-a făcut prea mari probleme întrucât mai trecuse prin situații similare și sperau că e o acţiune stângace de intimidare de care au mai avut și altă dată parte, iar după cercetări vor fi repuși în libertate. În 10.10.1944, seara pe la orele 21,00, după ce se retrăsese trupele de ocupație, toți cei șapte arestați am fost duși câte unul într-o grădină, unde am fost executați prin împușcare de către un plutonier de jandarmi ungur în tovărășia unui ofițer și a unui soldat. Bunul părinte a fost unicul dintre cei șapte executați, care a reușit cu ajutorul credinței sale nemărginite să iasă învingător din înfruntarea deosebit de dramatică cu asasinii nemiloși, să scape din ghearele morții hâde și să revină la viață.

Mă limitez să reproduc evenimentul așa cum a fost consemnat și relatat de bunul părinte pentru  că nimeni n-ar putea-o face mai bine decât cel implicat în mod direct. " În 10.10.1944, după lăsarea întunericului, a început calvarul. Ni s-a comunicat că: ”vom fi duși câte unul la kihalgatos adică la ascultare (interogatoriu) la comandamentul german, după care vom fi puși în libertate !“. Am fost primul scos din beci fiind preluat de trei militari unguri. Din curte am ieșit în șoseaua națională (DN 17), dar în loc să merg spre clădirea în care se instalase comandamentul, mi-au poruncit să intru într-o grădină. Aici s-a format cortegiul tragediei mele: în față un militar în termen cu baioneta la armă, în drpreapta un zaszlos (ofițer), iar în spate un plutonier de jandarmi de front (tabory csenderi). Am realizat că merg la o moarte sigură, iar gândul că s-ar putea să-mi pierd viața în împrejurări ce nu vor fi cunoscute nici de familie, nici de credincioși, m-a tulburat sufletește, am început să tremur, picioarele parcă nu voiau să mă mai asculte. Din fericire acele clipe de groază n-au durat prea mult întrucât ”cineva nevăzut mi-a șoptit la ureche de trei ori: Nu te teme că-i scăpa !, fără să văd pe altcineva lângă mine, în afara celor trei călăi“. Aceste încurajări m-au înseninat, Dumnezeu mi-a dat curaj și liniște, care mi-au permis să merg mai departe spre interiorul grădinii ca o oaie spre junghiere, ca un miel fără glas, cu privirea spre ofițer. La un moment dat soldatul din față zice: ”itt von“ adică e aici (se referea la groapă), după care se retrage spre dreapta. Ne oprim, urmează o liniște mormântală, iar în aceste împrejurări am fost împușcat mișelește în cap cu un revolver de către plutonier. Împușcătura am receptat-o ca o detunătură și lovitură puternică și o fiebințeală. Glonțul mi-a perforat craniul, a pătruns pe sub urchea dreaptă și a ieșit la un centimetru sub orbita ochiului stâng. După împușcare, am scos un Vai ! prelungit și puternic, după care m-am prăbușit la pământ cu fața în jos. Nu simțeam nicio durere, eram conștient și reamintindu-mi încurajările anterioare conținute în îndemnul Nu te teme că-i scăpa !, mi-au ridicat moralul și întărit speranța că mă voi putea salva. A început o luptă inimaginabilă în care călăii doreau și așteptau cu ardoare moartea mea, iar eu salvarea. Am început să respir tot mai ușor, aproape imperceptibil, iar sângele ce îmi curgea șiroaie pe față, pe barbă, pe haine îl înghițeam, rămânând într-o totală aparentă nemișcare. La un moment dat am fost totuși nevoit să fac o inspirație puternică urmată de expirație adâncă, după care văzându-mă într-un lac de sânge și că nu mai respir m-au declarat mort ( Meg von halva !). Au aprins lanterna, m-au întors cu fața în sus, m-au cercetat, după care n-am mai apucat să rețin decât comanda ”fog meg a labit !“, adică prinde-l de picioare !, întrucât mi-am pierdut cunoștința. M-au transportat până la groapa aflată la vreo 50 de metri față de locul în care m-au împușcat. În momentul în care m-au aruncat în groapă m-am lovit puțin cu capul de peretele gropii, iar în acel moment m-am deșteptat. Întrucât din șoaptele călăilor mi-am dat seama că mă aflu în groapă am continuat să respir tot mai ușor pentru a-mi simula decesul. Acum era mult mai dificil întrucât eram cu fața în sus și mai ușor de observat și descoperit. Mi-am îndeplinit bine rolul întrucât în final mi-au verificat pulsul și m-au declarat mort. Apoi, au început să mă jefuiască, mi-au luat: ceasul de la mână, inelul de logodnă, vreo 400 de pengὄ și alte bunuri personale pe care le-am avut la mine. Voiau să mă lase și desculț, dar au constatat că pantofii pe care îi purtam erau prea mici. Înainte de a pleca mi s-a făcut inima cât un purice în momentul în care l-am auzit pe plutonier întrebându-l pe ofițer: Lὄvὄk meg egyet ?, adică dacă să-mi mai tragă un glonț ?. Din fericire răspunsul a fost: ”nem majd a vẻgẻn !“ adică nu-i nevoie, până la urmă !, după care au plecat după un alt osândit. În acest timp, mi-am ridicat puțin capul să verific dacă n-a rămas cineva de pază, mă controlez dacă sunt întreg pentru că nu știam ce se întâmplase în perioada în care am fost în stare de inconștiență, iar apoi mă ridic în picioare și îmi propun să dispar cât mai repede. În acel moment mi s-a părut că la cca patru metri de mine e un soldat cu arma la umăr. Pornesc totuși spre el cu mult curaj nebun, zicându-mi fie ce o fi, ori scap, ori mă va străpunge cu baioneta. Ajungând acolo, unde mi s-a părut că e soldatul am constatat că de fapt era un măr uscat, ce avea o ramură în vârf. Am început să tremur din nou, de această dată de bucurie, zicându-mi: sunt salvat !. Am plecat imediat în direcția Muntelui Heniu ca să dispar din zonă. Am reușit foarte greu să urc pe brânci panta deasupra gropii și am ajuns la un palant din scândură pe care cu foarte multă greutate am reușit să-l trec. Trudit, istovit de încercările prin care am trecut, m-am oprit să mă odihnesc pe un răzor. N-am putut să rămân mult întrucât am auzit o împușcătură, care era cu siguranță destinată altuia dintre cei șase foștii mei colegi de suferință. Plec mai departe și ajung la un alt gard pe care nu l-am putut trece nicicum, așa că plec pe lângă gard în jos, cad însă într-un canal cu apă pe care din cauza întunericului și stării în care mă găseam nu l-am observat. După ce am ieșit am dat de o cărare care m-a dus la o casă situată pe un delușor, unde mai pâlpia încă lampa. În casă găsesc pe văduva Anisia Vlad, mama diacului de la Prund, care era împreună cu nora ei Florica Vlad, de 30 ani, gravidă în luna șaptea. Deși luate prin surprindere de apariția mea nocturnă, n-au intrat în panică, ci dimpotrivă cu foarte mult calm m-au spălat de sânge, m-au bandajat cu feșe confecționate din pânză de bumbac țesută în casă, după care m-au ascuns în șură. Întrucât bănuiam că după ce o să-mi constate dispariția asasinii vor declanșa o acțiune pentru prinderea mea am convenit ca lelea Anisie să patruleze pe uliță, urmând ca în caz de pericol să tușească de trei ori pentru a mă avertiza, urmând ca eu să dispar în mălăiște. În timp ce am rămas în șură, mi s-a făcut rău, iar gazdele pentru a-mi alina durerile mi-au adus un vas cu apă călduță, iar după ce am băut-o am vomitat mult sânge închegat, după care m-am liniștit. Din șură am auzit împușcăturile destinate celorlalți foști colegi de suferință. Întrucât în șură era frig, m-au mutat în ieselea vitelor, unde mi-am petrecut noaptea. Spre dimineață am schimbat și această locație, ascunzându-mă în podul casei, între grinzi și podul casei. Intuind probabil că acasă se petrec evenimente deosebite, Chifor Vlad, fiul gazdei, în timpul nopții, a dezertat din compania de muncă ce executa lucrări de fortificații pe Valea Străjii, iar în dimineața de 11.10.1944 a venit acasă. În aceeași zi, în comună au ajuns trupele române și aliate, ceea ce atestă faptul că granița dintre viață și moarte a fost doar de câteva ore. Am aflat că după asasinarea foștilor colegi de suferință au fost aruncați în groapa comună, după care au declanșat o vastă operațiune pentru prinderea mea, amenințând că dacă mă vor găsi, mă vor lega cu sârmă ghimpată, vor arunca benzină pe mine și îmi vor da foc. Dumnezeu le-a întunecat însă calea pentru că numai două case dacă veneau mai jos puteau să dea de mine. Datorită războiului, căilor de comunicații distruse, lipsei mijloacelor de transport n-am putut fi consultat de un medic și beneficia de asistență și îngrijiri medicale adecvate. Vreo trei luni am dus-o tare, tare greu întrucât din cauza durerilor nu puteam să-mi mișc maxilarul inferior, nu puteam consuma decât lichide, în principal lapte cu miere. Chiar și după o jumătate de an receptam partea dreaptă a craniului ca pe un corp străin și aveam dureri groaznice. M-am rugat continuu: “Doamne, cel care prin puterea minunilor Tale Dumnezeiești din șapte persoane osândite la moarte, singur pe mine m-ai scăpat la viață trimite darul vindecărilor Tale asupra rănilor mele și mă vindecă spre a-ți cânta și premări minunile tale în toată viața mea “.Treptat, treptat, Dumnezeu m-a vindecat, iar ulterior a adăugat “ Slăvit să fie Marele și Bunul Dumnezeu pentru dragostea și mila pe care a arătat-o față de mine prin această mare minune !”.

A mai slujit în continuare până la pensionarea sa survenită la 01.11.1973 și a trecut la cele veșnice la 08.03.1985, la vârsta de 84 ani, după 41 de ani, de la groaznicul eveniment. Nu și-a uitat tot restul vieții ortacii de suferință, pe care îi pomenea și se ruga mereu  pentru sufletele lor în rugăciunile sale și s-a străduit ca memoria lor să rămână veșnică și neîntinată. La inițiativa sa, încă de atunci la locul supliciului a fost ridicată cu concursul autorităților locale o troiță, sfințită la 10 octombrie 1945,  care pe o placă de marmură consemnează  numele celor asasinați,  iar   la bază are inscripția: “Așezatu-s-a acest semn al credinței noastre strămoșești întru pomenirea mucenicilor căzuți sub lovitura nedreaptă a armatelor horthyste în noaptea de 10/11 octombrie 1944 “. Ulterior li s-au adăugat alte numeroase inițiative.