ODISEA DURERII

M-am gândit mult până să scriu despre durerea care m-a ţintuit la neputinţă de

aproape doi ani,respectiv pe data 1 noiembrie 2008,dată când boala s-a cuibărit în genunchiul meu drept, în timp ce eu mă aflam la Botoşani, la Festivalul Naţional de teatru scurt”Mihail Sorbul”,unde eram nominalizat pentru un premiu.

M-am reântors la Beclean,cu premiul,dar şi cu boala care s-a cuibărit în mine şi care îmi provoca o durere îngrozitoare.Mi s-a umflat genunchiul. Mi-am făcut cu greu rost de un baston,pentru că eu,fiind singurul producător al acestui produs din ţară,am neglijat prin anii 89 -90 să-mi pun o cârjă pentru nevoie la îndemână. De geaba multe cunoştinţe au apelat pentru sprijin la mine.După 1990 nu s-au mai produs bastoane.Bastonul pe care l-am avut,în tot acest timp,mi l-a dăruit scriitorul Sorin Gârjan,pe care acum după operaţie,o să i-l restitui, dacă o să-l mai vrea.

In tot acest timp,nevoile mă purtau,fie la poştă după presă şi corespondenţă,fie la întâlnirile “Cenaculum”,aici având noroc cu amicii mei,scriitorii Zorin Diconescu şi Virgil Raţiu,care mă duceau şi mă aduceau acasă,apoi de când scriitorul Andrei Moldovan şi-a cumpărat maşină am devenit “clientul “ lui,plătindu-l cu “ mulţumesc!”

Am vizitat în acest timp şi câteva clinici de specialitate din Cluj-Napoca,Spitalul Militar,unde în urma unei radiografii am aflat că boala se numeşte “gonartroză” ,apoi la

Tg.Mureş mi s-a spus să mai dau din greutate şi să-mi pun inima la punct,apoi să revin peste vreun an,un an şi jumătate,iar din judeţul nostru un mare specialist mi-a spus că boala mea provine de la dantura stricată şi aproape că l-am crezut,dar…

Intâmplarea făcu însă ,ca ginerele meu Vasile să se opereze la şold de”coxartroză” şi să aibă o opraţie reuşită,aşa că împreună cu fica mea , Claudia ,m-au convins să mă duc la

Bucureşti , să mă vadă întâi un medic specialist .Aşa că m-am lăsat până la urmă convins,reuşind în primul rând s-o conving pe Doina,soţia mea,care suspicioasă de felul ei, s-a lăsat cu greu lămurită,bunătatea din

sufletul său fiind însă mai puternică,aşa că încă de la început am pornit împreună la un drum greu,care se pierdea undeva în necunoscut,dar împreună şi îndrumaţi de cel de Sus am reuşit!

Acest lucru s-a petrecut după ce timp de o săptămână,în ultima decadă a lunii iulie ,pe vremea unor călduri insuportabile mi-am făcut analizele de rigoare,cunoscând în tot acest timp doi oameni deosebiţi,care mi-au devenit dragi,fiind vorba de dr.Nicolae Mihailide,medic primar ortoped şi dr.Simona Ciolac,medic anestezist.Primul m-a aşezat în faţa calculatorului,explicându-mi pericolele şi foloasele unei asemenea intervenţii chirurgicale.Luminozitatea chipului său,siguranţa,care mi-a adus-o în suflet m-au făcut să accept intervenţia,aşa că în seara zilei de duminică 25 iulie 2010 m-am internat la Spitalul”Foişor”,urmând ca a doua zi să fiu operat.

A doua zi,luni fiind,timp de aproximativ trei ore,cei doi medici au procedat la înlăturrea părţii bolnave,înlocuind-o cu proteza necesară.M-am trezit în salonul de reanimare,apoi o săptămână am stat într-un salon împreună cu alţi bolnavi,fiecare având câte o intervenţie chirurgicală de specialitate ortopedică,pe care le făcea de obicei dr.Mihailide,având ca medic anestezist pe frumoasa dr.Simona Ciolac, olteancă,după unul din părinţi,care mi-au rămas în suflet,fiindu-le recunoscător toată viaţa,ei fiind aceia care m-au redat societăţii şi prietenilor de care am fost despărţit aproape doi ani.Cu toate că scriu într-un ziar din Bistriţa,sper ca mulţumirile mele să ajungă şi la cei doi medici din Bucureşti,urându-le cu acest prilej numai sănătate şi fericire pentru ei şi familiile lor !Dumnezeu să vă ajute,domnii mei,cu mulţumiri!