„…Fleanca că când…”

Stupefiat pentru ce mi s-a întâmplat pe peronul din gara Ilva Mică şi tot curăţându-mă de sânge la mâna dreaptă şi la genunchiul drept,, încercând să mai şterg din urmele rămase pe pantaloni, îmi promiteam că voi scrie despre acest incident şi mă întrebam ce titlu să găsesc pentru text: Eşantion din mitocănia românească? Mitocănie şi violenţă? Invalida Mică?

Până la urmă am optat pentru expresia din titlu, care e un fragment din replica pe care mi-a dat-o namila ce ieşea din maşină. Mă aflam pe peronul gării şi bişniţarul a făcut o manevră cu maşina lui, care m-a izbit din spate şi m-am trezit între roţi. Am ieşit de acolo, cu un genunchi zgâriat, trei degete de la mână umplute de sânge şi palma dreaptă, de asemenea, însângerată.

Normal că am ţipat revoltat, dar animalul de la volan mi-a replicat calm: „Tacă-ţi fleanca, că când îţi ard doi pumni te adorm!”

Cum aş fi putut eu să mă înfrunt cu bruta? Fără succes, desigur.

Am avut noroc cu reflexele mele în momente de cădere, datorate antrenamentelor şi competiţiilor de handbal, din vremea liceului, apoi ca legitimat la „U” Cluj şi, ulterior, în armată. Handbaliştii au dexteritatea de a cădea cât mai puţin periculos. Aşa am căzut şi m-am salvat sub roţile maşinii bişniţarului de pe peronul gării Ilva Mică. Individul e un subcortical care profită de proasta circulaţie de la Ilva Mică spre Sângeroz Băi şi Rodna. E dintre cei care stau cu degetul în… cucuruz, între sosiri şi plecări de trenuri, după care îşi umplu automobilele sau microbuzele, taxând la negru grăbiţii de pe traseu.

Desigur că i-am reţinut numărul maşinii. Ei, şi? Nu am încredere în legea românească a anului 2010, în eficacitatea poliţiei rutiere, în justiţia anului românesc 2010.

Nu degeaba, namila, ieşind din maşina lui de bişniţar, mi-a replicat peste umăr: „Tacă-ţi fleanca, că când…” E un semianalfabet din cele câteva milioane de votanţi trebuincioşi, care să permanentizeze spiritul civic (?) al vaporeanului de astăzi de la Cotroceni. Dar, dincolo de asta, nu putem omite o realitate perpetuă: orice popor are în „tolba” sa un anumit număr de brute. În ce măsură „cantitatea” aceasta diferă nu are importanţă, nici măcar dacă e să te raportezi la gradul de civilizaţie al unei societăţi umane.