Bistriţa, dec. ’90.

Lume multă în autogară. Autobuzul de Vatra Dornei. Este tot atât de înţesat cu călători ca şi pe timpul „regretatului” odios. Şoferul e acelaşi. Tună, fulgeră, chiar înjură. Nimic nu s-a schimbat. El e şeful, el e stăpânul. „Bilet! Biletul! Unde ţi-e biletul, lele?” „N-am mai avut timp, domnule!…” „Jos! Cine n-are bilet, jos!” „No, bine, omule, ce vrei acum?!…” se căina femeia. „Jos! Nu dau bilete decât pe traseu! Hai! Jos! Şi la casierie!” Omul avea sprâncene mari, groase, asemenea celor ale actorului Albulescu. „Domnule, n-am atâţia bani, că de când cu liberalizarea…” Şi femeia îi trânti câteva monede de cinci pe bord după care, se înghesuie între oameni, în căutarea unui loc mai comod, bineînţeles, în picioare. Şoferul nu mai insistă. Se aşază la volan şi, încet, încet, autobuzul începu să se pună în mişcare. Scârţâia din toate încheieturile. Clădirile se derulau lent. Pe drumurile de ţară ne întâmpinau copiii cu steaua. Fulguia uşor şi colinele se acopereau de o mantie albă, subţire. În autobuz călătoreau şi câţiva moldoveni cu căciuli brumării care se-ntorceau acasă de la lucru, cu prilejul sărbătorilor de iarnă. Cineva îi atacă pe hoţii care fură malţul din bere, „Că de aia berea e un fel de piş-wasser!” „Las’ că vine privatizarea lui Petre Roman, interveni o femeie, Şi atunci…” „Las-o baltă, lele! Să n-aud de ăsta!”, făcu un moldovean. „Dar ce ai cu el?, nu se lăsă femeia. Te pomeneşti că eşti de partea regelui!” „Eu? se minună moldoveanul. I-aş pune cătuşele pe mânuri după câte-o furat acesta când o plecat din ţară. Am auzit că are la noi 30 de castele”. „Poate de năsip” interveni cineva. Râsete şi vorbe dezaprobatoare. „Dar ce aveţi, domnilor, cu regele?, sări de la locul lui un pensionar. Omul acesta s-a născut aici, în România, şi e român de-al nostru!” „”Tacă-ţi fleanca, legionarule!”, îl somă moldoveanul duhnind a băutură ieftină şi proastă. Pensionarul se întoarse brusc spre el şi-l fixă câtva timp cu ochii săi albaştri, înlăcrimaţi. „S-ar cuveni să ai mai mult respect pentru un cap cărunt!, făcu el, întorcându-şi capul cu o grimasă dureroasă pe faţă. „Bătrâneţea nu-i o cinste dacă nu ştii s-o porţi!, nu se lăsă moldoveanul. „Regele l-a dat pe Antonescu pe mâna ruşilor!” interveni o femeie tot cu accent moldovenesc. !De unde ştii?” gemu pensionarul, parcă mai mult pentru sine. „Am auzit la televizor!”. „Îi crezi pe mincinoşii ăia?” Şi pensionarul se foi iarăşi pe scaunul său suflând greu, cu năduhul vârstei în oase. „Şi ce-a făcut Antonescu de-l credem acum erou? Ne-a dus până la Cotul Donului şi multora dintre noi acolo le-au rămas cioantele. Cei ştiţi voi, sunteţi tineri!”