Ador miracolul

…care miracol? Dom’le? De unde miracole astăzi, într-o lume plină de crize, plină de falimente dureroase, de divizii şomere, de ţări-naţiuni în stare de insolvenţă, de incapacităţi financiare, de dezastre politice, de imoralităţi interminabile, de previziunile tot mai cenuşii ale prezentului/viitor… de ce această condensare de temporalităţi distincte de pe axa timpului?... fiindcă mâine vom culege ceea ce am sădit azi, fiindcă mâine vom şti ceea ce am învăţat azi, adică viitorul nu este decât o succesiune de prezentităţi înlănţuite în propria noastră trecere, prin lume, prin istorii, prin suferinţe, prin învăţăminte, adică prin acest miracol numit umanitate „Menschheit”, numit popoare în devenirea lor „Werdungsvolk”, care nu sunt doar anonimităţi ale timpurilor sau geospaţialităţilor desfăşurate între frontiere sau continente… dar ar putea oare ca miracolul să coexiste cu realităţile aspre de azi, adică imemoralul ar putea fi co-relaţionat de dura prezentitate „Anwesenhait” şi să creeze un efect de balsam al rănilor economico-financiare?... veţi spune că însăşi religia, această metafizică a mulţimilor este un balsam, un opiu pentru popoare, şi poate oferi consolare şi împăcare cu iluziile noastre risipite (cel puţin parţial) de labirinturile devolutive… în esenţă, însăşi creativitatea artistică din uman este o contra-pondere a realităţilor, este o contrareacţie la opresiunile timpurilor, ideologice, fanatic-religioase, militare; creativitatea respiră adâncimile sau înălţimile în funcţie de inspiraţie, talent, perseverenţă şi potenţialul de îndurare din creator!... potenţialul de îndurare din creator?... nu este şi asta o metaforă exagerată venită din Occidentul risipirilor? Din Occidentul amurgurilor? „Dammerung des Abendlandes”? Nu, fiindcă însăşi frumosul tresare din geamăt, însăşi inspiraţia vibrează din transpiraţie, însăşi talentul din efortul ascuns în generaţii, în rugăciunea izbăvitoare miracolizată în filogeneticul sapientic… miracol este şi carnavalul măştilor şi costumaţilor de la Koln, miracol este şi desfăşurarea portului popular din Nunţile Zamfirelor, miracol este şi în ritmicitatea teutonic-latină (carnavalul îşi are sorgintea în Veneţia medievală de acum 1000 de ani), miracol este şi în transfigurarea vocilor în dansul mioritic… finalmente, ne naştem în miracol (însăşi embriologicul anatomic are încă multe neînţelesuri), creştem în miracol (atât limbajul, cât şi alfabetul rămân în profunzimea lor nedesluşibile) şi prin ani, prin furtuni încercăm să decodificăm corolele de miracole ale lumii, înscrise în sinele noastre de un zeu la fel de miraculos creator de stele şi galaxii, supernave sau coduri genetice… miracol este şi supravieţuirea acestui ECOU RĂSUNETIZAT ce, înfruntând adversităţi şi uragane, lovituri pe la spate şi înverşunate duşmănii, trăieşte, există şi re-spaţializează un RĂSUNET, întru trezire şi iluminare.. Ador miracolul domnilor!... Litera însăşi este o adoraţie a cerului ce se simbolizează iniţial pe sine însuşi în răsfrângerea întru pământesc, reformulând speranţe, re-structurând înălţări ce definesc creaţie şi creator, temporalitate şi etern, binecuvântare şi abis, individ şi univers deopotrivă! Ador miracolul!