Adrian Țion și Constantin Rîpă

Prozatorul, eseistul și dramaturgul clujean Adrian Țion a publicat recent o carte (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018) dedicată compozitorului, dirijorului și poetului Constantin Rîpă, căruia i-a fost hărăzit, încă de la naștere să slujească zeiței Euterpe, muza poeziei lirice și a muzicii, așa că nu întâmplător autorul și-a intitulat volumul „Constantin Rîpă – Muzicianul și opera”.
În capitolul „Cuvântul mărturisitor” sunt analizate cu acribie cele două cărți ale eseistului C-tin Rîpă: „Jumătatea mea de veac XX” (Editura Eta, Cluj-Napoca, 2002) și „Deceniul meu de veac 21” (Editura Eta, Cluj-Napoca, 2013), în care ni se relevă o altă latură a personalității sale, aceea de diarist și de comentator literar, filozofic, deseori, științific, totul trecut, firește, prin filtrul propriei sale sensibilități, nu o dată extravagante, pasionale, dar fără fasoane intelectualiste. În calitate de diarist, mereu vioi și entuziasmat în gândire, ia în zeflemea pe Adrian Păunescu cu megaspectacolele cenaclului „Flacăra” și lingușirea „marelui cârmaci al neamului” (Ceaușescu), scrie fără pudibonderii „despre eros ca manifestare sexuală”, „condamnă vehement perversiunile sexuale”, suferă în fața complexului de inferioritate al românului, deplânge faptul că noi, românii, nu avem în sânge cultul valorilor aidoma altor popoare; scepticismul său cu privire la nivelul culturii și artei noastre te dezamăgește, dar te și invită la o autodepășire permanentă. Apetența sa pentru cunoaștere n-are limite; are observații pertinente despre cultul rațiunii și cultul frumuseții când vine vorba despre „fausticul lui Goethe”; după el, „omul mistic”, Balzac, și-a irosit viața, scriind „pentru a trăi în realitatea veșniciei”, apoi se domolește când notează despre viața la țară, cu cele patru anotimpuri, pe care omul urban nu le trăiește cu fervoarea celor de la sate; pune deasupra gândirii filozofice și celei științifice gândirea artistică; consideră că, după 1989, se impune o nouă stabilire a scărilor valorilor; îl apreciază pe Blaga, fiindcă „îmbracă ideea în metaforă”; teatrul contemporan suferă de „convenționalism intelectual”; datorită preocupărilor sale pentru folclor stabilește originea poeziei în Antichitate și scrie despre „rolul textului literar în cântare”; pledează pentru „percepția estetică pur sonoră a muzicii simfonice”; profesorul Rîpă susține că diletantismul bântuie critica muzicală, în schimb, apreciază rolul muzicologului, acesta fiind în măsură să recepționeze și să interpreteze corect o operă audiată; suferă că publicul meloman se desfată mai mult cu muzica unui Bach, Schubert, Bizet, Beethoven și nu cunoaște creațiile din secolele XX și XXI ale unui: Karlheinz Stockhausen, Pierre Boulez sau Iannis Xenakis. Firește, ca orice mare om de cultură, și dl. C-tin Râpă, mare apărător al valorilor, a avut un mentor; acesta a fost compozitorul Sigismund Toduță căruia îi consacră unul din cele mai frumoase omagii în cartea amintită.
A.Ț. apreciază virtuțile de portretist amuzant și pitoresc ale profesorului exigent cu ucenicii săi și cu el însuși, prezentat aici cu obiectivitate, ca om care recunoaște că „este produsul unui sistem de învățământ defectuos”, dar îi și taxează predispozițiile la fine exagerări ale înțepăturilor adresate celor din anturajul său. La 55 de ani, acest demn și ilustru bărbat de ispravă al culturii române, care nu s-a lăsat „prostit de lozinci”, scria, cu responsabilitate, una din cele mai memorabile reflecții: „Cel mai important lucru în viață mi s-a părut a fi cinstea profesională”.
Autorul acestei monografii vorbește cu persuasiune și sagacitate despre spiritul ludic ce caracterizează al doilea volum amintit mai la deal; de data aceasta dl. Rîpă, înzestrat de obicei cu o gândire deductivă, rațională, justă, este surprins mai concesiv, mai lax, dar are momente când devine și caustic, asta ca să nu-i uităm diatribele tranșante din prima carte. Gravitatea sa este scoasă în evidență când constată, pe zi ce trece, pierderea afectelor omenești și a „producțiilor artistice proprii societății rurale”.
O altă secțiune a cărții („Poezia – desene în peniță”), destul de stufoasă, se ocupă cu aceeași migală de întreaga creație poetică a acestui muzician de frunte din capitala Ardealului, care este convins că „Poezia a fost dintotdeauna starea de răgaz a omenirii”, deși „astăzi nimeni nu-și mai permite răgaz”. Iată ce crede A. Ț. despre producția poetică a d-lui C-tin Rîpă: „În cadrul poeziei lui (…) se poate vorbi despre o explozie pozitivă, vital angajantă în plin postmodernism, acesta asumat cu dezinvoltură, dar și program bine stabilit estetic. Coarda interioară a acestui lirism psalmodiază pe traiectul mai vast al aplicațiilor sale componistice, fără să le ilustreze explicit, dimpotrivă urmând un drum propriu, intim, paralel, o ieșire izbutită din paradigma muzicală, reușind să-și afirme originalitatea și vigoarea proprie. Este o poezie a maturității și a tinereții perpetuate, reinventate, eterne”.
Înainte de a citi antologia de poeme, așezată la finele cărții, celor care doresc să cunoască mai bine viața și opera d-lui C-tin Rîpă le recomand interviul, din ianuarie 2018, intitulat „C-tin Rîpă consideră că Poezia trebuie lăsată în starea ei naturală de exprimare”.