Alexandru Daraban: Școala română de plagiatură
România nu duce lipsă de școli. Avem școli generale, licee, universități și, mai nou, o instituție informală, dar extrem de eficientă: Școala română de plagiatură. Nu are sediu oficial, dar funcționează impecabil în birouri ministeriale, universități respectabile și biblioteci unde nimeni nu mai citește cu adevărat. Diploma ei supremă este funcția publică.
În această școală, copiatul nu este rușinos, ci tradiție. Plagiatul nu mai e abatere, ci „neatenție”, „eroare tehnică” sau „problemă de soft”. Elevii ei învață rapid că munca intelectuală este opțională, iar originalitatea – riscantă. De ce să gândești, când poți copia? De ce să scrii, când poți compila? Important este să predai lucrarea la timp și să ai susținerea potrivită.
Profesorii acestei școli sunt numeroși și influenți. Unii predau prin tăcere, alții prin complicitate. Comisiile de etică devin laboratoare de spălare a textelor, unde paragrafele identice se „nuanțează”, iar furtul intelectual este reinterpretat ca „lipsă de citare consecventă”. Se inventează definiții flexibile ale plagiatului, suficient de elastice încât să nu prindă niciodată pe cine trebuie.
Elevii de elită ai Școlii române de plagiatură sunt politicienii și demnitarii. Tezele lor de doctorat sunt adevărate colaje naționale, în care autori străini contribuie involuntar la cariere românești de succes. Când sunt prinși, nu se scuză: atacă. Presa e vinovată, ancheta e „comandată”, iar adevărul – subiectiv. Plagiatul nu mai e fapt, ci opinie.
Drama reală nu este furtul în sine, ci efectul educativ. Ce mesaj primește elevul onest, studentul care muncește, cercetătorul care citează corect? Că prost este cel care respectă regulile. Că integritatea nu se premiază. Că, într-o societate construită pe impostură, cinstea devine handicap profesional.
Școala română de plagiatură produce generații întregi de diplome fără conținut și funcții fără competență. Ea subminează ideea de merit, golește educația de sens și transformă titlurile academice în simple accesorii de putere. Nu întâmplător, într-o țară unde se copiază teze, se copiază și legi, și discursuri, și promisiuni.
Reforma acestei școli nu se va face prin declarații solemne sau comisii decorative. Ea începe atunci când plagiatul va avea consecințe reale, nu explicații elegante. Până atunci, România va continua să predea, cu succes, cea mai eficientă lecție a sa: cum să ajungi sus fără să fi scris nimic de jos.























Comentarii
Aspectul trist și glumeț este că o serie de universitari, considerați serioși, a achiesat la ambiițiile unor facultăți particulare care au fabricat diplome în serie, ce acopereau „științific” goluri absolute de pregătire ale pretinșilor licențiați. Pentru cîțiva bănuți în plus. O mulțime de astfel „licențiați” contribuie din plin la degradarea vieții noastre în toate domeniile, inclusiv, și mai ales, în politică. Asemenea obișnuințe nu subminează doar ideea de merit, ci și aceea de competență, de pricepere la locul de muncă, indiferent unde se desfășăară acesta. Așa că poți întîlni asistente medicale care nu știu face o injecție, profesori care nu știu ce să-i învețe pe elevi, generali care nu știu trage cu pușca, guvernanți care nu știu să guverneze...
Necesitatea de a avea un doctorat trebuie sa conditioneze doar promovarea in zona universitata si in cercetare.In momentul in care "se va da o lege" , ca nu se mai dau bani in plus la salar , daca esti "doctor" , se va diminua mult fenomenul. Pana atunci se va perfectiona si va continua mai abitir. Fara bani insa , putini vor fi cei care vor munci si vor dori sa fie doctori , (asa numai ca sa fie...)
Cînd mă gîndesc cum și-au luat doctoratul profesori de-ai mei din facultate - unii la „a doua încercare” - ce să mai zic de doctoratele pe bani? Nu-s doar falsuri, ci și nesimțire. Doctoratele unora sînt atît de slabe încît doctorii nu îndrăznesc să le publice. Rămîn în niște arhive cercetate doar cînd „doctorii” se ceartă cu adversqrii politici. Altfel, toată lumea e fericită. Indivizii sînt niște hoți neprinși, nedovediți în instanță, majoritatea - culme a ironiei - cu culpe prescrise. „Doctori” vopsiți.
Adaugă comentariu nou