Anaforaua liturgică. Rugăciuni de taină din Sfânta Liturghie, ALTE ESEURI ISTORICO-TEOLOGICE Ed.Karuna,2012

De la Sfinţii Părinţi ai Biserici şi până astăzi, se înregistrează un meritoriu efort al clericilor, teologilor şi chiar al mirernilor de a explica Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, cu scopul de a face din creştini participanţi activi la această „coloană a vertebralităţii duhovniceşti”- cum o defineşte neobositul părinte profesor Nicolae din titlu. În şirul impresionant al sutelor de comentatori ai Sfintei Liturghii, se înscriu faimoşi autori bizantini, între care amintim pe Nicolae Cabasila, tradus şi la noi, Maxim Mărturisitorul, Sfântul Gherman ori mai aproape de vremurile noastre un scriitor ca N.V.Gogol sau regretatul Vasile, Episcopul Oradiei.
Creştinii nu trebuie să fie spectatori sau mai rău, străini în desfăşurarea „divinului serviciu public”(acesta fiind sensul vocabulei =Liturghie=), ci parte activă. De-a lugul a două mii de ani de istorie a Bisericii au apărut câţiva factori care au dus la o oarecare depărtare între preot şi păstoriţi în Biserică. Iconostasul, întrodus de împăratul Iustinian ca o reacţie antiiconoclastică în sec. al VI-lea a putut naşte o astfel de impresie (totuşi nejustificată). Apoi corul dispus într-un spaţiu înalt, realiza şi el un fel de fractură între popor şi acesta. Apariţia cântării polifonice făcea şi face dificilă integrarea mirenilor în recitativele corale.
Vajnicul Mitropolit Bartolomeu Anania (căruia i se consacră un capitol în lucrarea părintelui profesor) a repus problema participării active a credincioşilor în Biserică, dar şi a apropierii clericilor de popor. Sfânta Liturghie nu e un soi de teatru, cum credea Lenin. Rostim rugăciuni colective (Crezul-aşa cum a dispus dreptmăritorul împărat Justinian la 568-n.a.)şi alte rugăciuni, răspundem prin cântare, evlavie, gândim şi avem atitudini. Ne rugăm şi cu îngerii dimpreună slavoslovim: ”Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot...”Ni se pare că suntem pe străzile Ierusalimului ceresc şi cântăm: ”Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”. „Cu frică şi cutremur” participăm la Jertfa Euharustică, (ce se constituie după E Dupreux ca „inima şi soarele Sfintei Liturghii”). precum Sfinţii ucenici acum două mii de ani, dar nu în simboluri, ci real, fiindcă Sfânta Liturhie este un act al înveşnicirii, cu suspendarea curgerii temporale.
În cadrul acestui vast demers recuperator al spaţiului preoţi-păstoriţi se înscrie impresionanta lucrare „ANAFORAUA LITURGICĂ, Rugăciuni de taină...”, pe care o considerăm o lectură absolut de excepţie, spre mare şi multilateral folos. Termenul grecesc”anafora”, care în româneşte are sensul de „ofrandă” desemnează partea centrală a dumnezeieştii Liturghii -explică autorul- sau mai bine-zis, rugăciunea euharistică centrală în timpul căreia, prin invocarea Divinităţii se sfinţesc darurile de pâine şi vin şi se prefac în Trupul şi Sângele Domnului.”
Autorul dezbate argumentaţia pro şi contra auzirii acestor rugăciuni rostite tainic de preoţi la sfintele altare şi pare să se ataşeze energic taberei „pro”: „Vom încerca –scrie domnia sa- „să demolăm” un anumit tip de „grilaje” existente în Biserică, arătând că”taina”,-„misterul” nu ocultează şi nu obturează accesul spre sacru, ci îl subliniază”- nota auctors). Elogiem deschis întâi gândul luminos al părintelui profesor de a face cunoscute aceste rugăciuni alcătuite de Sf. Vasile cel Mare al Cezareei capadociene, coloană de lumină a telogiei secolului al IV-lea, anno Domini. Ele sunt de o frumuseţe duhovnicească aparte, unele răzbătând în spaţiul public, cum ar fi „Iubite-voi Doamne...”.
Prefaţată elogios şi apărută cu binecuvântarea I.PS Episcop şi Mitropolit Andrei, lucrarea conţine 56 de probleme, care se compartimentează pe „Anaforaua Sf. Vasile” şi celelalte rugăciuni de Taină, dar conţinând şi o folositoare explicare a momentelor desfăşurării Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, ca parte centrală a lucrării. Acestea sunt precedate de un preambul referitor la fundamente şi dogme, cum ar fi: „Sfânta Liturghie” înseşi, „Jertfă şi jertfitor”, „Sfântul Altar”, „Preoţia sacramentală”,”Întreita slujire a Mântuitorului”, „Teologia analitică” şi cercetarea actului liturgic”, „Viaţa Euharistică” (precum şi despre semantica vocabulelor „taină şi tăinuire”).
O parte considerabilă abordează teme teologice şi istorice: Maica Domnului, despre Sfinţi, Duminica-Dies Domini, Biserica (navă a mântuirii), Cuminecarea, Ereziile antitrinitariene şi credinţa noastră, Bisericile străromâne etc.,într-un eclectism tematic teologic de mare actualitate. Argumentaţia autorului este concisă şi granitică. Vorbind de aşa-zişii „fraţi ai Domnului”, care-i rătăceşte pe destui, ne este evidenţiată structura tribală a familiei israelite, chiar şi a celei de azi, în ceea ce sunt „kibutzurile”. E o problemă de istorie şi cultură, dar cine se rezumă la citirea doar a „unei Cărţi”, nu uşor de tâlcuit, poate cădea în păcatul hulirii. „Avram îl numea pe Lot frate, deşi îi era nepot”./ A fost IISUS Dumnezeu? / Da./ Are Dumnezeu fraţi? /Nicidecum....
O parte tematică ultimă, nedelimitată de rest, este consacrată unor chestiuni de istorie a neamului şi Bisericii noastre, parte a unui intens şi mai vechi demers de revalorizare.
Rugăciunile de taină ale preotului –partea de absolută noutate a lucrării preacucernicului părinte Nicolae Feier- sunt o lectură fascinantă pentru cititor şi inspiratoare. Majoritatea se rostesc în vreme ce diaconii, corul, mirenii dau răspunsuri. Fragmentar, din acestea ajung la urechile noastre, fiindcă nu „sunt sub pecetea tainei”, ci a unui fel de acţiune personală şi făcută aparte:
„Dumnezeule, Care ai cercetat întru milă şi întru îndurări smerenia noastră, Cel ce ne-ai pus pe noi, smeriţii şi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, înaintea slavei Tale, ca să slujim înaintea sfântului Tău altar, Tu ne întăreşte cu puterea Sfântului Duh spre slujba aceasta şi ne dă nouă cuvânt...”
(în vreme ce norodul cântă HERUVICUL)
„Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte...” (la Ieşirea cu Sfintele Daruri)
La fel, patetica rugă (în trei partiţii) ce precede invocarea Sfântului Duh, despre care părintele Nicolae afirmă pe drept că este „cel mai frumos, elegant şi cuprinzător rezumat al istoriei umanităţii”.
Apropierea dintre preot şi mireni este -probabil- cea optimă în ceremonialul Bisericii Ortodoxe, un spaţiu existând totdeauna între aceste componente(oricât i-am conferi o complementaritate), fiindcă altfel n-am avea o armonie a ierarhiilor, precum un spaţiu (ca necesitate) există permanent între Biserică şi lume şi chiar o stare tensională
Întrucât prin preoţi, ca iconomi ai celor cereşti ne împărtăşim de cele Şapte Taine sfinţitoare ale vieţii noastre, chiar a intredeschide uşa desacralizării (precum încercau după decembrie 1989, cameramanii intruzivi să filmeze în Sfântul Potir)conţine riscuri.Nu toate sunt accesibile raţiunii şi vederii noastre. Biserica apuseană suferă mult de pe urma pierderii acestei note de Taină, prin expunerea publică neîngrădită. Iconostasul ortodox corespunde unei realităţi mundane şi celeste: Dumnezeu intervine uneori în vieţile noastre milostivindu-se, dar ne şi respectă libertatea. Intrarea şi ieşirea preotului exprimă într-un fel această constatare. Domnul IISUS însuşi se ruga în munte şi în locuri singuratice în părtăşie cu Părintele ceresc, deşi avem şi imprersionanta rugăciune rostită în faţa ucenicilor la Cina cea de Taină. Şi am fost învăţaţi să ne rugăm tainic: „...închide uşa ta şi te roagă”
Demersul editorial al preacucernicului părinte este unul de excepţie, fixând în suflete sămânţa cuvântului dumnezeiesc nu doar prin scânteierea cuvântului de la amvon, ci prin scriere, la care ne putem întoarce oricând ne este sete de cer, de nemurire, de mântuire şi viaţă veşnică. Neobişnuita frumuseţe şi limpezime a exprimării, argumentaţia extrem de bogată şi convingătoare atestă o cultură teologică vastă, mereu surprinzătoare a vrednicului „părinte de la Coroană”(cum se exprimă credincioşii). Toate răsar din dragostea de Dumnezeu, din pasiunea de a „neguţători” cu maxim folos, „cu timp şi fără de timp” mulţimea talanţilor încredinţaţi de Stăpânul HRISTOS .