Asfaltul a ajuns, în sfârșit, la Dumbrăveni! Finalitatea nu-i însă chiar atât de aproape

Cu 700 de metri turnați în premieră cu asfalt și alți 1.200 de metri acoperiți inițial cu gropile apărute în primul covor, mai apoi cu stratul al doilea, cel de uzură, asfaltul a ajuns în sfârșit la capătul drumului spre Dumbrăveni. Totul a început în 2004, când între Ciceu Giurgești și satul din comuna cu același nume, aflat la șase metri depărtare, s-au interpus pietrele de rigoare, singurele aflate din resurse locale, la vremea aceea, pentru a face practicabilă o potecă mai rea ca pe hotar. Calea a început să (se) arate ca atare abia din 2009, când a debutat propriu-zis execuția cu amestecul de culoare închisă ce dă, în fond, nume și sens civilizației rutiere. De atunci și până acum, s-au tot făcut porțiuni noi; au avut vreme să se strice, între timp și printre finanțări, bucățile mai vechi, adică cele pe care stratul întâi a apucat să capete destulă uzură în așteptarea celui de-a doilea, cu rol de protecți; s-au astupat, apoi, sincopele specifice începuturilor fără de sfârșit, adică cele atât de îndepărtate că au avut vreme să se îngroape în lipsă de resurse, de lucru, de finalitate. De făcut ar mai fi cât să se consume 820.675 de lei în stratul de protecție, spune primarul Constanti Rusu; de plată pentru cât a muncit până acum societatea comercială “Lucrări Drumuri și Poduri” Bistrița ar mai fi în jur de 300.000 de lei, adaugă interlocutorul. Când? Anual se fac acte adiționale cu sumele primite în baza contractului întocmit în baza Hotărârii de Guvern 577; asta, dacă e cazul, precizează edilul cu gândul la faptul că în 2009, 2010 și 2011 n-a ajuns mai nimic din ce era necesar. Totalul e de 2.178.540 lei, majoritatea de la stat, cu excepția a 100.000 de lei dați de la bugetul local; în 2013 au venit 400.000 de lei pe filiera Ministerului Dezvoltării, detaliază Constantin Rusu cordonatele investiției cu implicații în viața călătorilor între cele două sate. Garanția, spune acesta, e în limita a doi ani, însă cu grijile de rigoare avute pe timp de iarnă, când întreținerea se face nu cu sare, ci cu utilaje, “speranța de viață” sporește considerabil. Forțată însă peste măsură, aceasta ar putea ceda mai ales în lipsa covorului asfaltic salvator, cel care deocamdată lipsește cu desăvârșire pe aproape 5 kilometri; adică dacă începutul de drum nu va avea și un sfârșit onorabil, rezistent, de perspectivă.