Balta Albă - un cartier clădit cu trudă și speranță

Mar, 08/04/2026 - 09:08

De multe ori îmi revin în minte greutățile pe care le-am întâmpinat la începutul vieții de gospodar, când strângeam leuț cu leuț cu speranța de a ne ridica o casă modestă, dar care să fie a noastră. Părinții mei, Vasile și Raveca, ne-au dăruit o grădină în Lușca, în locul numit La Legman. Acolo am început să adunăm, cu multă răbdare, materialele necesare construcției. Piatra și țiglele le-am depozitat pe teren sau la un vecin binevoitor, iar grinzile și cornii erau păstrate la casa părintească din Lușca, vis-a-vis de biserică. În această muncă am fost sprijiniți necondiționat de părinți și de frații mei mai mari, Leon și Pantelimon.

Eram la începutul căsniciei și visam, ca orice tineri, să avem un cămin al nostru. Salariile erau mici, iar construirea unei case reprezenta un efort uriaș. În plus, legislația vremii era foarte strictă: terenul trebuia întabulat, construcția trebuia să respecte limitele intravilanului, iar orice abatere putea duce chiar la demolarea casei. Pe măsură ce analizam situația, ne-am dat seama că viața în Lușca ar fi însemnat multe sacrificii. Drumul zilnic spre serviciu și școală era lung și obositor. Copiii ar fi fost nevoiți să străbată în fiecare zi traseul prin Treadam, iar la marginea satului exista un cartier de romi unde, nu de puține ori, trecătorii întâmpinau dificultăți și neplăceri. Eu lucram la Raionul Năsăud, iar soția era profesoară la Rebrișoara. De cele mai multe ori mergeam pe jos sau cu bicicleta, indiferent de vreme.

În cele din urmă, am hotărât să ne schimbăm planurile. Am vândut grădina din Lușca familiei Dărăban Vasile și Sava, care aveau nevoie de acel teren pentru a construi o casă fiului lor nevăzător. A fost un gest făcut din suflet, în spirit creștinesc, iar timpul ne-a confirmat că a fost o alegere bună. Pe acel loc s-a ridicat casa în care fiul lor locuiește și astăzi împreună cu familia sa. Noi am cumpărat un teren la intrarea în Năsăud dinspre Rebrișoara, pe partea dreaptă. Era o parcelă virană care aparținuse familiei de cărturari Erezii Păcuraru, mutată între timp la București, iar terenul intrase în proprietatea statului. În perioada cotelor, acolo se depozita fânul. Locul era departe de a fi ideal pentru construcții. Era un teren mlăștinos, impermeabil, unde apa băltea aproape tot timpul. Primăvara și vara, pe întinderea aceea plină de apă înotau rațele și gâștele, iar iarna, când îngheța, devenea un adevărat patinoar pentru copiii din împrejurimi. Privind acel peisaj, am botezat locul, în glumă, dar și cu un strop de ironie, „Balta Albă”. Nimeni nu și-ar fi imaginat atunci că peste ani această zonă avea să se transforme complet și să devină un cartier al Năsăudului, schimbându-și cu totul înfățișarea.

Între timp, terenul a fost parcelat și scos la vânzare, fiind administrat de domnul Mureșan, care locuia cu chirie în casa foștilor proprietari. Ne-am îndreptat și noi spre această oportunitate și am cumpărat o parcelă aflată mai în interior, departe de șosea, acolo unde, în luna august, creștea cea mai frumoasă otavă.

La vremea aceea locuiam cu chirie în casa avocatului Avram, în apropierea Liceului Grăniceresc. Aveam la dispoziție două încăperi: o cameră în care locuiam toți trei și o bucătărie. Casa era împărțită și cu alte două familii. Într-un spațiu identic locuia familia Garoafă, iar într-o singură cameră trăia familia Bălan Niculiță și Victoria, comercianți cunoscuți în oraș. Erau vremuri în care confortul era un lux, iar fiecare familie încerca să-și croiască un viitor cu mijloace puține.

Ridicarea unei case doar din salariu a fost o adevărată încercare. Fiecare bănuț era chibzuit, fiecare cheltuială atent cântărită. Un sprijin neprețuit l-am găsit în Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor, care ne-a ajutat să trecem peste cele mai dificile momente financiare. Greutățile nu s-au oprit însă la lipsa banilor. Terenul era mlăștinos, iar camioanele încărcate cu materiale de construcție se împotmoleau de cele mai multe ori înainte de a ajunge la parcela noastră. De nenumărate ori a fost nevoie de tractoare pentru a le scoate din noroi. Am plătit zeci de bascule de prundiș pentru a crea un drum cât de cât practicabil și pentru a putea continua lucrările. Am avut și norocul de a-l avea vecin pe Nicu Ilovan, șofer pe basculantă, care, prin drumurile făcute aproape zilnic, contribuia fără să-și dea seama la formarea unei căi de acces spre noul cartier. Chiar și așa, mulți șoferi refuzau să transporte materiale în zonă, acceptând doar în perioadele secetoase, când pământul se întărea și riscul de a rămâne împotmoliți era mai mic.

Viața noastră se desfășura sub semnul economiei. Puținii bani pe care îi câștigam aveau fiecare o destinație bine stabilită. Îmi amintesc că, dacă ieșeam din când în când cu prietenii la o bere și cheltuiam 25 de lei, a doua zi mă mustra conștiința și îmi spuneam în glumă, dar și cu amărăciune: „Ieri am băut un căprior.” Dacă nota ajungea la 80 de lei, spuneam că „am băut o grindă”, pentru că o grindă costa atunci aproximativ atât. Așa ajunseseră materialele de construcție să fie unitatea noastră de măsură pentru orice cheltuială. Fiecare pahar băut însemna, de fapt, o piesă lipsă din casa pe care o visam. Tocmai de aceea, aproape întotdeauna renunțam la micile plăceri, convinși că fiecare leu economisit ne apropia de ziua în care aveam să intrăm, în sfârșit, în propria noastră locuință.

Cu multă muncă, răbdare și sacrificii, am reușit să ridicăm casa. Avea patru camere, bucătărie, baie și cămară, iar construcția a fost realizată cu ajutorul unei firme de la I.G.R. Năsăud. Privind în urmă, ne dăm seama că am stat în chirie doar doi ani, după care am putut preda cheile proprietarilor și ne-am mutat în propria noastră locuință. Era un moment de mare bucurie, rodul unor eforturi pe care numai cei care au construit o casă în acele vremuri le pot înțelege.

Bucuria mutării a fost însă umbrită de lipsa utilităților. În noul cartier nu exista apă curentă. Eram nevoiți să cărăm zilnic apă fie de pe o stradă paralelă, fie de la profesorul Ionel Tomuța, care locuia de-a lungul bulevardului principal. De fiecare dată făceam drumul cu gălețile pline, iar pe vreme ploioasă deplasarea devenea un adevărat chin. Noroiul făcea aproape imposibilă circulația. Am apelat atunci la sprijinul primarului Vasile Mureșan, care își construise și el o casă în aceeași zonă, însă mai aproape de bulevard. Din cauza faptului că multe construcții nu erau încă pe deplin reglementate din punct de vedere legal, Primăria nu putea investi oficial în infrastructura cartierului. Cu toate acestea, primarul a găsit o soluție. Ne-a pus la dispoziție căruța Primăriei, trasă de doi cai, iar alături de noi s-a aflat și milițianul Ioan Podobea. Am mers pe Valea Caselor, unde se amenajau trotuare. Multe dintre dalele vechi fuseseră duse de localnici în propriile curți, astfel că ne-am oprit la fiecare poartă, iar milițianul i-a rugat pe proprietari să le înapoieze și să le încarce în căruță. Cu acele dale am reușit să amenajăm un drum provizoriu până la șosea, așezând câte două una lângă alta pe o distanță de aproape două sute de metri. Pentru noi a fost un mare pas înainte: în sfârșit puteam ajunge acasă fără să ne afundăm în noroi la fiecare ploaie.

O altă problemă era apa care băltea permanent în zonă. Pentru a o evacua, l-am rugat pe profesorul Ionel Tomuța, proprietarul grădinii aflate de-a lungul șoselei, să ne permită să săpăm un canal prin care să introducem tuburi de scurgere până la rețeaua de canalizare de pe bulevard. A înțeles situația și și-a dat acordul, iar lucrarea s-a realizat fără probleme. Dorind să rezolvăm și alimentarea cu apă potabilă, am hotărât să săpăm un al doilea șanț pentru conducta care urma să fie racordată la rețeaua de pe șosea. Aici am greșit. Profesorul Tomuța era plecat la serviciu, la Salva, iar noi, grăbiți să profităm de timpul favorabil, am început săpăturile fără să-i mai cerem acordul. Când s-a întors, șanțul era deja făcut, deși conductele nu fuseseră încă montate. Supărarea lui a fost firească. A considerat că i-am încălcat dreptul de proprietate și că, în cazul unei eventuale avarii, grădina i-ar fi fost distrusă. Nemulțumit, a angajat un om care a astupat șanțul și, drept pedeapsă, ne-a interzis tuturor locuitorilor din zonă să mai luăm apă din fântâna aflată la marginea grădinii sale. Ironia sorții a făcut ca această hotărâre să-i afecteze și lui viața. Fiind singurul care mai folosea fântâna, apa nu mai era scoasă suficient de des și, în timp, și-a pierdut calitatea, nemaifiind potabilă. În cele din urmă, chiar proprietarul a ajuns să-și aducă apa de la cișmeaua publică de pe bulevard. A fost o lecție pentru toți: într-o comunitate aflată la început de drum, buna înțelegere și dialogul valorează adesea mai mult decât orice lucrare făcută în grabă.

Prima casă ridicată în această zonă a fost a noastră. La început însă, construcția nu avea toate formele legale, iar acest lucru ne apăsa sufletește. Trăiam mereu cu teama că, într-o zi, casa va fi demolată, așa cum se întâmplase cu alte câteva locuințe de pe strada Cisteț. Fiecare cărămidă așezată era însoțită de speranță, dar și de neliniștea că tot efortul nostru s-ar putea risipi într-o clipă.

Eu și soția mea, Lucreția, am fost cei care am trasat viitoarea stradă. Cu o simplă sfoară și câțiva țăruși am stabilit aliniamentul caselor, respectând cu strictețe regulile de sistematizare: opt metri pentru lățimea străzii și încă patru metri până la fundația fiecărei locuințe. După aceste măsurători s-au orientat toți cei care și-au construit case aici. Astăzi, strada este largă, aerisită și primitoare, iar când o privesc simt că o parte din sufletul nostru a rămas pentru totdeauna în ea.

În timp, locul pe care odinioară îl numeam, în glumă, „Balta Albă” s-a transformat complet. Pe fostul teren mlăștinos s-au ridicat aproximativ treizeci și cinci de case, adevărate bijuterii arhitecturale, înconjurate de grădini îngrijite, pomi, flori și spații verzi care încântă privirea. Acolo unde altădată înotau rațele și gâștele, astăzi se întinde unul dintre cele mai frumoase cartiere ale Năsăudului. Privind această transformare, nu putem decât să ne bucurăm că am avut curajul să credem în viitorul acestui loc atunci când puțini îi vedeau potențialul. Sacrificiile, lipsurile și anii de muncă au fost răsplătite din plin. „Balta Albă” și-a schimbat fața, devenind un cartier modern, elegant și plin de viață, o dovadă că perseverența și munca pot transforma chiar și cele mai neprielnice locuri într-un spațiu al speranței și al împlinirii.

La final, dorim să adresăm sincere mulțumiri domnului Dorin Vlașin, primarul orașului Năsăud, precum și membrilor Consiliului Local, pentru investițiile realizate în acest cartier. Modernizarea străzilor Crinului și Trandafirului, două străzi care poartă nume de flori, a schimbat înfățișarea întregii zone și a contribuit la dezvoltarea armonioasă a orașului. Prin aceste lucrări, Năsăudul și-a lărgit hotarele și și-a consolidat statutul de oraș modern, iar „Balta Albă” a devenit un exemplu grăitor al felului în care viziunea, perseverența și colaborarea dintre oameni și autorități pot da naștere unei comunități frumoase și prospere.

Casa noastră

De demult visam o casă,

Luminoasă și frumoasă,

Cu terasă și foișor,

Plină de al vieții dor.

Lângă ea, o curte-n floare,

Cu parfum îmbietor,

Trandafiri în mii de culori,

Ca un câmp de sărbători.

Tuile s-o străjuiască,

Ca o gardă împărătească,

Drepte, falnice, semețe,