A bâzgări

Pare ciudat verbul acesta care constituie titlul articolului care urmează. El mi-a fost readus în memorie de lectura cărții Anei Blandiana ,,Fals tratat de manipulare”(Editura ,,Humanitas”, 2013). Care este sensul verbului de mai sus? Pentru explicarea lui mă reîntorc cu gândul spre anii copilăriei mele petrecuți la cantonul CFR nr. 41 din satul Chintelnic, județul Bistrița-Năsăud. Acolo, tatăl meu, preot greco-catolic, nevoit a-și părăsi biserica unde oficiase, deoarece la 1 decembrie 1948, în mod oficial Biserica Blajului fusese interzisă, își găsise o locuință și un refugiu, nemaifiind atât de expus ochiului vigilent al securității comuniste. Devenise între timp muncitor la calea ferată, la ștrec, cum spuneau colegii lui de echipă. Acolo, pe lângă liturghiile clandestine pe care le oficia (câte două în fiecare zi), pe lângă treburile gospodărești, nu puține, pentru a putea întreține nouă copii, tata își făcea timp și pentru ascultatre a posturilor de radio interzise de regimul comunist: ,,Europa Liberă”, ,,BBC Londra” ,,Vocea Americii”, ,,Deutsche Welle” și ,,Radio Vatican”. Fiindcă emisiunile acestor posture de radio erau bruiate, audierea lor se făcea pe un fond sonor , un bâzâit care uneori devenea supărător. De la acest fundal sonor perturbator, noi copiii familiei am alcătuit o adevărat ă familie lexicală: bâzg, bâzgău, a bâzgări, bâzgărit etc. Când am lecturat cartea Anei Blandiana, pomenită mai sus, am întâlnit în paginile ei un scenariu care parcă se desfășura identic și la cantonul nostru, la ,,boctărie”, cum spuneau locuitorii din Chintelnic. Citez: ,,Nu cred că exagerez spunând că întreaga copilărie mi s-a desfășurat pe fundalul lor sonor (al posturilor de radio străine interzise n. n.)…Tata stătea așa seară de seară, ore întregi, încremenit și exasperat, încercând să descifreze în infernal bruiajelor informații și idei care să-I dea sentimental legăturii cu restul lumii.”.(,,Fusta Europa Liberă”). Impresionant, doi preoți, unul greco-catolic și altul ortodox mai aveau un altar al speranței, posturilede radio clandestine. Tot așa se desfășura și la noi acasă ceremonialul audierii acestor poturi de radio.
După cină, noi copiii, elevi navetiști la Beclean și la Bistrița, ne retrăgeam în camera unde învățam, iar tata da drumul radioului, era vigilent când postul ascultat dispărea și rapid manevra butonul salvator. Asta era sursa lui sonoră de speranță. Mama adormea, iar tata rămânea până noaptea târziu, ca să-i sculte pe cei de dincolo, se ancora invizibil de ideea că ceva se va schimba în bine în România, că într-o zi Biserica lui pe care o slujea cu atâta devotament, va fi repusă în drepturile ei. De multe ori adormea lângă aparatul de radio, postul ascultat dispărea și se auzea doar un bâzăit, un bâzgărit, cum spuneam noi, frații și surorile. Mama se trezea într-un timp și oprea aparatul.
Înarmat cu desfășurarea evenimentelor din țară și din lume, tata abia aștepta să se întâlnească cu prietenii săi, în special preoții rămași fideli Bisericii Romei, cu credincioșii săi, pentru a descifra cele auzite la radio, pentru a dezlega semnele ascunse ale unor schimbări.
La începu, prin 1954, când ne-am mutat la canton, nu aveam aparat de radio. Tata merge din când în când la familia Moruțan și asculta acolo aceste posturi de radio. Primul radio cumparat se numea ,,Dunărea”.Mult ma târziu tata a procurat un radio-casetofon destul de bun. Credința lui puternică și audierea posturilor străine de radio, i-au menținut în suflet o tonifiantă încredere în viitor. Mereu îmi spunea: ,,-Copile, comunismul o să dispară într-o zi!”.
În 1986 mama a murit, noi copiii ne-am risipit print toată țara. Posturile clandestine de radio au devenit partenerul serilor și al nopților lungi ale tatălui meu, acolo la cantonul CFR nr. 41. Așa l-am surprins într-o seară rece și târzie de toamnă. Asculta,,Europa Liberă”, era așezat în fața sobei, din când în când punea pe foc câte un șomoiog de crengi de plop legate cu o răchită. Se citeau la radio, în lectura lui Virgil Ierunca, pagini din romanul lui Alexandru Soljenițen ,,Arhipelagul Gulag”.Se pomenea acolo cuvântul hohodeagă .Îl percepusem atunci, ca însemnând o persoană bătrână, puțin neputincioasă.Stăteam lângă tata, iar când am auzit cuvântul hohodeagă, m-am uitat spre el, am avut o stranger de inimă, am ieșit afară și am udat aerul nopții cu un șirag de lacrimi. În fața sobei, tata își construia perseverant piramida speranței, iar eu mă îndoiam de prăbușirea comunismului.
Acolo, lângă radioul lui, nu l-a părăsit niciodată iluzia venirii americanilor și a regelui.Șirul acestor amintiri se poate încheia simetric tot cu un citat din același volum al Anei Blandiana: ,,Cred că imaginea potrivită, profund simbolic și sfâșietoare, este cea a tatălui meu aplecat pe capacul pianului pentru ca să ajungă cu ureche cât mai aproape de radio, în timp ce mâna, tremurând de încordare pe butonul acordului fin, încerca să smulgă din vacarmul bruiajelor ceva cât de cât inteligibil.”(,,Fusta Europa Liberă”).