Cântarea din urmă a Valeriei Peter Petrescu

Inima artistului Valeria Peter Predescu nu a mai făcut faţă lumii prin care ne purtăm, muritori, paşii. Valeria cântă de acum încolo, în corul îngerilor. Am cunoscut-o ca artist, ca om, ca prietenă şi simt că trebuie să vorbesc despre mea, să mărturisesc din ceea ce ea a fost şi dincolo de luminile rampei.

Am scris o carte cu şi despre Valeria, DESTIN, era în urma cu şapte ani. Recitesc din paginile cărţii şi constat că nimic nu s-a schimbat între timp. Valeria Peter Predescu este aici!

Cum ne-am cunoscut? Într-o relaţia artist-jurnalist. Pe atunci nu ştiam multe despre folclor şi etnografie. Nu eram împătimită de melosul popular, ba, nu aveam nici cea mai vagă cultură muzicală şi nu-i cunoşteam decât în parte repertoriul. De unde se pornise , atunci, dorinţa mea, de-a intra şi cerceta pe viu Viaţa şi Cântarea Valerei Peter Predescu?

Nu realizam că dam buzna , cu uneletele meoe de scriitor, într-o galaxie nouă, deschideam lada de zestre a unei celebrităţi în materie de folclor, a unei voci distincte din palmaresul marilor scene româneşti. Ideea deja fascina.

Valeria era punctul dintre minte şi inimă în care se interferează Viaţa cu Arta, Familia cu Scena, Tristeţea cu Bucuria, Naşterea cu Moartea...

Când am văzut-o pentru prima dată în carne şi oase, dincoace de luminile scenei, mi s-a părut a fi o lebădă rătăcită într-un cârd de gâşte domestice, Era mai aletminteri decât celelalte persoane din adunarea aceea, una mondenă, era vie, majestoasă, modestă, fragilă şi puternică...Toate acestea erau într-un singur trup de femeie. Nimbul celebrităţii îi ilumina clar fiinţa pământeană.

Cum avem să văd şi mai târziu, Valeria ştia să râdă frumos, fără reţinere şi fără forţare. Valeria era conştientă de valoarea ei artistică dar nu profita de celebritate în mica noastră urbe din Transilvania. Valeria venea dintr-un spaţiu în care munţii, ca în basme, se bat capete în capete şi apa vie curge ca laptele. De la Telciul Năsăudului, un sat în care s-a desăvârşit ca artist, femeie şi mamă. Nu s-a îndepărat niciodată de Telciu aşa cum nu s-a îndepărtat de cântările sale.

În zilele în care am fost , cu Valeria, la Telciu, pe Valea Dragostei, pentru documentare, în vederea pregătirii cărţii pe care am scris-o în lunile următoare, am relizat afinitatea extraordinară care exista, dincolo de viaţă şi moarte, între Valeria şi mama ei, Leonora, mama ei care plecase din lumea noastră mult prea devreme. Am urcat cu Valeria, dealul cimitirului. Era într-o zi de toamnă ca unsă cu miere. Valeria ducea în mână un mănunchi de tufănele uşor cupite de brumă.Le-a aşezat lângă crucea de piatră. A aprins lumânarea. Bătea un vât subţire şi lumina aia i se stinse în mână... Am coborât între oameni. Telcenii o salutau, o iubeau nu ca pe o doamnă, artistă celebrlă, o simnţeau aproape şi vedeau în ea şi ţăranca destoinică.

Apoi, la căsuţa, atat amintită în cântările sale, Valeria mi-a arătat cu mândrie lăzile de zestre. Pline de covoare, cămăşi şi feţe de masă, toate ţesute sau cusute de mîinile sale şi ale mamei Leonora.

,, Când am văzut-o ultima dată pe mama, mă grăbeam să ajung la Bistriţa. Urcam în maşină. Mama mi-a făcut cu mâna din poartă. Am oprit. I se năzărise că… am plecat să mă asigur că am închis portierele. Nu-i venea să mă lase să plec. Cred ca avea un semn că mă vedea pentru ultima oră.,,

Acum , mama Leonora e liniştitiă. Fata ei dragă e lângă ea, în Cer, lângă îngeri.

Au trecut şapte ani de atunci. Au trecut doar câteva zile de când am văzut-o şi eu, pe Valeria, pentru ultima oară.

Eram în tren, la vagonul de dormit, la ora 5 dimineaţa. Trenul se apropia de Gara de Nord. Amândouă ne pregăteam, adunam bagajele. Ne aştepta Bucurestiul cu problemele încă unei zilei. Am schimbat zâmbete, surîsuri obosite după o noapte lungă de călătorie.

,, Ai grija de tine!,, mi-a zis, cum zicea mereu cand ne intersecatm pe străzile Bistriţei.

,, Şi tu!,, i-am replicat, la care Valeria mi-a înşirat programul ei dens, pe care în avea în Bucuresti. Repetiţii, repetiţii şi emsiuni in direct... Nu avea pentru odhina nici un ceas.

Trenul oprise. Lumea cobora pe peron.Viaţa ne grăbea. Ne-am făcut semne fugare ,, pupici,, şi ,, la revedere,,. Nu ştiam că de fapt, era :Adio !

Mai am în imagine surâsul ei frumos pe faţa obosită, puţin palidă. O Valerie, o prietenă bună, pe care o voi purta mereu în amintire aşa cum a fost. Om şi Artist.

În realaţia de prietenie dintre noi, Valeria a fost femeia puternică, eu eram fragila, şi mereu căutam şi găseam în ea o vorbă de încurajare, un motiv să mai fac un pas, încă un pas în misiunea pentru care Dumnezeu ne-a trimis pe pământ. Acum, fără ea, scormonesc în maldărul de amintiri comune după firimitura de curaj de a ... mai face un pas, încă unul...

Pentru mine, Valeria mai este aici, doar Lumea Folclorului Românesc este în doliu!

Adio, Vali Petre Predescu!

In foto.

Cu Valeria Peter Predescu şi Maria Butaciu, la Serbarile AS TV, Bistrita, aprilie 2009,/ în una din acele clipe în care suntem convinşi că Omul este nemuritor.