( Interviu) Azi ar fi împlinit 70 de ani. Valeria Peter Predescu, privighetoarea năsăudenilor, cântă în Ceruri

Sunt oameni mari care mi-au întins o mână şi m-au lăsat să stau la umbra lor în momentul în care am început acest drum al presei. Sunt stele printre noi, care ne înfrumuseţează viaţa fără ca noi să ne dăm seama de harul divin, de frumuseţea chipului, de mărinimia sufletului lor. Astăzi, domniţa în straie populare, care a coborât de pe Valea Dragostei din Telciu şi a dus cântecele ei pe vadurile repezi ale Sălăuţei, în Someş şi mai apoi în ţară şi lume, ar fi împlinit 70 de ani. Cine nu o cunoştea pe Valeria Peter Predescu, un monument viu al culturii româneşti? Valeria Peter Predescu a avut peste 35 de ani dedicaţi cântecului popular autentic, numele ei intrând în istoria culturii naţionale ca cel mai autentic şi valoros interpret de muzică populară românească din zona Năsăud. Era simbolul şi mândria locuitorilor din acest colţ de ţară românească, fiecare considerând-o pe Valeria Peter Predescu parte a familiei sale, neam de-al său şi de aceea ea era Valeria noastră pentru că în cântecele ei se regăseşte sufletul ţăranului român de pe Someş şi Sălăuţa cu necazurile şi bucuriile sale, dar şi cu acel optimism atât de tonic că Dumnezeu ne-a lăsat pe acest mirific pământ să facem cinste poporului român. A debutat în 1972 la Radio Cluj, fiind descoperită de redactorul Dumitru Vârtic. În 1974 ajunge şi la Radio Bucureşti, unde participă la emisiunea tinerei redactor, Mărioara Murărescu, care îi va călăuzi paşii de-a lungul întregii cariere, Valeria fiind o prezenţă constantă în emisiunea “Tezaur folcloric” de la televiziunea naţională. Că a fost o luptătoare pentru autentic, se vede şi prin cele trei cărţi publicate, care adună nestemate ale ţăranului năsăudean, dar şi prin cele 60 de albume înregistrate la cele mai mari case de discuri. Pentru meritele deosebite aduse folclorului, Valeria este cetăţean de onoare al comunei natale Telciu, dar şi al comunei Leşu, al municipiilor Bucureşti şi Bistriţa şi a oraşului Năsăud. A coordonat cu mare dragoste pe mlădiţele folclorului din judeţ, adunate în grupul “Mioriţa”. A fost membră a Academiei Artelor Tradiţionale de la Sibiu şi deţinătoarea a premiului “Ethnos” pentru promovarea culturii autentice. Să vorbeşti despre Valeria Peter Predescu este un lucru dificil, după cum dificil este să încerci să vorbeşti despre “hodina vântului şi tihna apelor”, despre boaba de rouă ce irizează firul plăpând al ierbii în primăvară sau despre mirajul vieţii. Pentru că glasul ei ne aducea aminte de istoria noastră scrisă în hrisoave şi balade, de geamătul surd al bocetelor, de legănarea doinei de dor şi de cătănie, de primul gângurit al pruncului înfăşăţel, de timpul eroic din legende, de biciul şfichiuitor al strigăturii. Căci în bogata şi strălucita sa activitate artistică, s-a dovedit a fi un valoros sol al cântecului năsăudean pe scenele ţării, ale Europei şi ale lumii.

Valeria Peter Predescu s-a născut într-o zi de toamnă târzie, pe 24 octombrie 1947, în comuna Telciu, pe Valea lui Stan, sau pe Valea Dragostei, cum îi spun unii, într-o familie de ţărani români Leonora şi Ioan Peter. Tatăl Valeriei şi-ar fi dorit să-i ducă mai departe meseria şi numele. A avut o fată, care însă i-a purtat cu mândrie numele peste mări şi ţări. În colecţia personală, interpreta avea 50 de costume naţionale. Multe dintre ele cusute chiar de ea, deoarece a moştenit darul acesta de la bunicile ei care erau mari cusătorese. Valeria povestea cu drag despre bunicile ei: “Când era tânără şi mergea la câmp cu merindea, tâna Saveta străbătea Valea lui Pătru călare pe cal, cu năframa legată înapoi şi cânta de răsuna valea... Tâna asta era o foarte mare cusătoreasă cu mărgele.” Venită din Salva în Telciu, şi-a găsit o rivală în ale cusutului, pe cealaltă bunică a interpretei, Floarea. Şi bărbaţii din familie au avut talent, fiind meşteri iscusiţi. Petărenii se mândresc că au ridicat mai mult de jumătate din casele telcenilor.

După terminarea şcolii din Telciu, Valeria ar fi vrut să meargă mai departe, să se facă dăscăliţă. Greutăţile vieţii i-au purtat însă paşii spre Şcoala de meserii din Turda, cu profil de menaj şi croitorie. Avea 15 ani când l-a cunoscut pe Adrian, un tânăr frumos, impiegat la Gara din Telciu, care s-a îndră¬gostit de cum a văzut-o. Cei doi n-au stat prea mult pe gânduri şi Valeria nu împlinise 16 ani cînd a devenit nevastă. Şi a mai făcut şi doi băieţi mândri, Mihail Adrian, care joacă azi rugby la Mazamet (Franţa), şi Valeriu Nicolae. După ce şi-a terminat liceul, Valeria a făcut doi ani cursuri de specializare, în cadrul Ministerului învăţământului, la Bucureşti, după care a revenit în Telciu, ca profesoară. “Aşa au mai trecut patru ani din viaţa mea, fără să mă afirm”.

A început să cânte printr-o întâmplare. “Eram obligate toate cadrele didactice să cântăm la cor... în ultimii ani de şcoală, învăţasem tot mai multe cântece. Seara, când soţul meu era la serviciu, hrăneam, culcam şi copiii, apoi, după ce adormea şi tata, deschideam toate ferestrele casei şi, aşa cum stăteam în pat, cu mâinile sub cap, cîntăm de răsuna toată Valea lui Stan.”

Aflându-se la Telciu, în 1972, folcloristul năsăudean Dumitru Vîrtic, redactor la “Radio Cluj”, a auzit-o cântând pe Valeria Peter Predescu. Aşa a ajuns să colaboreze cu Orchestra “Bistriţa”. A fost înregistrată de folclorist pe un magnetofon. “Nu vă pot spune cât de emoţionată eram de vocea mea! Nu-mi venea să cred că eram eu aceea care cânta, nu-mi recunoşteam vocea.”

În nopţi cu stele, la fereastra sufletului nostru va răsuna vocea inconfundabilă a celei pe care, poate, n-am ştiut s-o preţuim atât cât trebuia: Valeria Peter Predescu. Noi oamenii simpli, cei care iubesc muzica şi ţăranul român, v-am iubit din tot sufletul nostru stimată DOAMNĂ VALERIA PETER PREDESCU. Aţi fost şi veţi rămâne artistul drag al bistriţenilor, vocea care va răsuna peste timp prin arhivele de folclor şi sutele de imprimări. Sunt convins că ne vom mai întâlni. Măcar cu cântecul dumneavoastră, dacă nu şi cu vorba bună, pe care o aveaţi de câte ori ne vedeam. Când ne va fi dor de dumneavoastră vom asculta o doină sau o priceasnă şi dorul se va stâmpăra. Dumnezeu să aibă grijă de sufletul plin de dragoste al Valeriei Peter Predescu, care până în ultima clipă a strălucit pentru noi.

Azi, toate au devenit amintire, însă numele Valeriei Peter Predescu nu a fost şters nici măcar o clipă din memoria iubitorilor de folclor din ţară. Familia şi autorităţile locale lucrează la Muzeul Valeria Peter Predescu, ce va fi amplasat în comuna natală, acolo unde-şi duce şi somnul de veci la umbra bisericii, artista. Suntem convinşi că azi, la 70 de ani, ar fi fost mare sărbătoare a folclorului românesc.

          Televiziunile, colegii de scenă, publicul care a ţinut-o în braţe ar fi fost alături de marea artistă. În acelaşi timp, ştim că destinul omului nu-l putem schimba şi că fiecare dintre noi are un drum dat de Cel de Sus.

          Cu siguranţă, de acolo, din ceruri, Valeria Peter Predescu ne zâmbeşte aşa cum numai ea ştia să o facă şi ne trimite soarele să ne lumineze calea.

In memoriam vă prezentăm un interviu realizat în urmă cu ceva timp pentru cotidianul Răsunetul, cel care i-a prezentat activitatea de-a lungul timpului:

– Stimată doamnă Valeria Peter-Predescu, deşi a fost o vară caniculară, dvs. nu aţi avut concediu. Să punctăm pentru cititorii noştri câteva din manifestările importante la care aţi participat.

– Într-adevăr, aproape ca toate concediile mele şi acesta a fost unul lucrativ, plin de concerte, de acţiuni folclorice importante. După o perioadă de repetiţii şi de pregătire cu Ansamblul “Cununa” din Maieru, am fost invitaţi la Festivalul Naţional de Folclor de la Mamaia, un festival prestigios, care anul acesta a cunoscut o mare ascensiune. Se cuvin cuvinte de laudă doamnei Marioara Murărescu, cunoscut realizator la TVR, Consiliului Judeţean Constanţa şi organizatorilor de pe plan local, de acolo, de pe litoral. Formaţiile au fost invitate pentru concursul “Obiceiuri uitate”. Şi într-adevăr, majoritatea obiceiurilor sunt uitate, pentru că nu se mai face nici cununa grâului, nici ieşitul fetei la joc, nici şezătoarea. Deşi, noi le mai aducem în scenă şi încercăm să le fixăm în memoria publicului şi mai ales în memoria tineretului. Ei trebuie să ştie de datini, de obiceiuri, de lucrurile frumoase care s-au întâmplat în lumea satului. Ansamblul a fost pregătit de învăţătoarea Geta Tudoran Botcă. Din partea autorităţilor locale a fost prezent domnul viceprimar loan Andronesi şi directoarea Căminului Cultural, Aneta Raţiu. Îi felicit pe măiereni şi sunt bucuroasă pentru prestaţia realizată. Nu a fost puţin lucru premiul III între 10 formaţii din ţară, majoritatea aparţinând caselor de cultură. Iată că un ansamblu întinerit de cămin cultural a reuşit această performaţă. Se vede treaba că unde este interes pentru cultură sunt şi realizări. Noi am participat şi cu sprijinul Primăriei Maieru şi este bine când primăriile se implică în susţinerea formaţiilor locale.

– Cu dumneavoastră a fost şi o tânără speranţă din Şieu.

– Da, Alexandra Zbâncă. Ea a participat cu alţi copii talentaţi din ţară, făcând o frumoasă impresie la public. Acompaniamentul a fost asigurat de Orchestra Ansamblului “Rapsozii Botoşanilor”, dirijată de maestrul Ioan Cobâlă.

– Ce simte Valeria Peter-Predescu când vede aprecierea adusă de publicul din ţară copiilor pe care îi pregăteşte?

– Sunt foarte bucuroasă de copiii care au apucat calea cântecului popular. Ne punem nădejdea în ei şi sigur că, poate nu toţi, vor cânta mai târziu. Dar este bine că în acest moment cântă româneşte şi se îmbracă cu portul nostru românesc. Ei vin în contact cu artişti cunoscuţi din ţară şi cu formaţii reprezentative, iată, copiii de la Telciu au fost acompaniaţi de orchestra Porolisum, dirijor Grigore Grigoruţ. Toţi aceşti copii sunt laureaţi ai concursului “Zestrea satului”, concurs iniţiat de instituţia în care lucrez, respectiv Centrul Judeţean pentru Cultură Popu¬lară. Aşa că ei au confirmat premiul obţinut în competiţia locală. Şi la Samus – Dej, a fost o ediţie bună. A fost un spectacol foarte bine pus la punct şi mult public. Nu vreau să uit, şi intenţionat am lăsat la urmă, Zilele Municipiului Bistriţa, unde am participat şi eu alături de colegi. Filmările TVR Internaţional făcute de realizatoarea Elise Stan ne-au dus faima judeţului şi iniţiativelor în toată lumea.

– Ultima manifestare importantă a fost la Leşu.

– Am fost la Rapsodia trişcaşilor, unde am şi cântat, dar am şi muncit, în calitate de referent, îmi aduc şi eu contibuţia, modestă, dar îmi place să lucrez. Atât cât mai pot şi eu, ca om şi ca artist, încerc să ţin pasul şi să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru reuşita unei acţiuni.

– Ce reprezintă pentru dumneavoastră “Cununa”?

– Cununa din Maieru reprezintă pentru mine, în plan sentimental, foarte mult. Eu m-am legat de măiereni în anul 1978, când membrii Ansamblului “Cununa” au reuşit o performanţă extraordinară în Festivalul Internaţional de folclor de la Zakopane din Polonia, în 1978. Atunci am luat premiul I la categoria cea mai disputată – cea mai valoroasă, cea mai autentică formaţie. Acest lucru a însemnat foarte mult pentru Maieru, pe de o parte, dar şi pentru ţara noastră. În anul următor am participat alături de Ansamblul “Păuniţa” din Sângeorz-Băi în Emiratele Arabe Unite, unde am prezentat cântec şi joc românesc, dar şi bucătărie tradiţională. La bucatele noastre s-a făcut coadă, acolo, în Emiratele Arabe. Toţi oamenii aceia plini de bani şi de averi au fost încântaţi să mănânce din bucatele gătite de doi bucătari de-ai noştri: sarmale cu mămăliguţă, friptură de miel, mititei, cârnăciori. În 1980, şi zece ani mai târziu, am fost prezentă împreună cu măierenii la Festivalul Naţional de Folclor de la Gannat din Franţa. De atunci, Maieru este înfrăţit cu Gannat. Au şi venit imediat după Revoluţie cu importante ajutoare la Maieru.

– De ce credeţi că Valeria Peter-Predescu are succes, peste tot în ţară şi în lume, aducând în jurul ei optimismul şi buna dispoziţie?

– Nu aş găsi o explicaţie. Eu cânt cu bucurie. Nu cânt să mă aflu în treabă. Şi faptul că am realizat un punct important la Mamaia n-a fost numai succesul Valeriei Peter-Predescu. Cred că a fost succesul cântecului năsăudean, pe care îl cânt şi îl port în suflet. M-am bucurat şi de un acompaniament profesionist prin orchestra “Rapsozii Botoşanilor”. Publicul a fost unul de excepţie, un public din toate zonele ţării. Dacă m-au primit cu dragoste însemnă că folclorul năsăudean şi-a găsit, printr-o slujitoare ca mine, un loc aparte în rândul publicului. Am fost şi sunt şi în formă vocală foarte bună.

– Pe lângă apariţiile radio-tv, nici presa scrisă nu v-a neglijat. Sunt remarcabile interviurile din “Bucătăria pentru toţi” şi “Formula AS”.

– Am avut o surpriză plăcută când m-au sunat cei de la redacţia revistei de bucate. Aici am vorbit despre bucătăria năsăudeană şi în special despre cea telceană, pentru că eu am spus acolo numai despre bucatele excepţionale pe care le făcea scumpa mea mamă, pe care le fac telcencele mele. Le prepar şi eu şi le mănânc cu plăcere, pentru că eu sunt şi un om pofticios. Mă bucur că în paginile unei reviste de prestigiu am vorbit şi eu despre ceea ce se găteşte la noi. Poate mulţi dintre cititori se vor încumeta să prepare astfel de bucate şi de dulce şi de post, pentru că sunt uşor de gătit şi sunt sănătoase.

– Fiind plecată în turnee mult timp, ce este casa pentru Valeria?

– Am avut norocul şi înţelepciunea să lupt foarte mult pentru familia mea şi pentru liniştea casei mele. Nu întotdeauna am reuşit să îmi asigur foarte multă linişte sau foarte mult confort. Dar sunt împăcată la gândul că am luptat foarte mult pentru casa mea, pentru familia mea, pentru copiii mei. Cel mai bine mă simt acasă lucrând în grădină. Iată, anul acesta am realizat o producţie extraordinară de roşii. Nu este meritul meu, cât al soţului, care lucrează foarte mult în grădină. Se pare că este şi bun la mână, pentru că îi ies lucrurile. Ţinem păsări, avem galiţe pe lângă casă, ca tot ţăranul. Eu mă simt ţărancă în tot traiul meu şi în tot ce fac. Am o cameră cu interior ţărănesc, cu blide roată prin casă, cu cingeauă, cu procuţă, cu cearceaf cu cipcă lată făcute de regretata mea mamă. Altele le am de la mătuşa mea Aristina, pe care am îngrijit-o. Am şi lucruri cusute de mine sau de finele mele. Mă simt bine aici, în casa cu iz ţărănesc. Am multe flori şi la noi în curte găseşti şi pisici, şi căţel, şi un porc, şi găini. Nu pot trăi altfel, pentru că aşa am copilărit şi aşa am trăit mulţi ani la rând, cu excepţia anilor petrecuţi în bloc când, mergând la Telciu, nu mai puteam de bucurie să văd în ograda părintească galiţele noastre, cele care însoţesc traiul omului simplu de la ţară.

– Pe Valea lui Stan, la casa părintească, există o “fântână cu apă rece şi bună”?

– Tata, fie iertat, a făcut multe case din Telciu, pentru că a fost vestit constructor de case şi fecior de meşter în case. Tânul meu, Ilie Peter, originar din Săcelu Maramureşului, a fost meşter lemnar. Făcea casele din lemn. Numai în ceptare îmbinate, fără cui, cu uşă care se închide cu răzor, cu cheie potrivită pe semne. Tata a moştenit meseria şi a lucrat la case şi dulgherie, şi tâmplărie. Casa din Valea lui Stan din Telciu e construită de tata. Mi-a făcut o fântână la care a muncit foarte mult. A găsit foarte greu izvorul de apă şi a trebuit să sape adânc, să o zidească. Aproape singur, cu piatră de râu. Când a terminat, a fost fericit şi m-a întrebat şi pe mine dacă mi-i dragă fântâna. Apa este extraordinară. Mulţi dintre vecini duc apă de acolo. Şi chiar dacă acum uşa la casă este închisă, portiţa este mereu deschisă pentru ca vecinii să poată intra. Şi eu când mă duc acasă îmi aduc apă în sticle de acolo. I-am zis: “Dumneata mi-ai făcut o fântână, lasă că şi eu ţi-oi face o cântare”. Dar, câtă vreme a trăit tata, nu am putut decât să spun primele versuri şi i-am cântat şi a fost foarte fericit, avea ochii plini de lacrimi. Dar nu ştiam ce să zic mai departe. După ce tata s-a dus, mi s-au aşezat încet versurile acestei doine. Mi-am adus aminte mai multe melodii, am găsit una potrivită, am consultat şi culegeri de folclor şi tot materialul pe care l-am adunat de-a lungul anilor şi am pus şi versurile. Aşa a ieşit povestea unei fântâni şi a unor părinţi care au plecat de lângă mine. De fapt, este o poveste a majorităţii părinţilor buni, care nu mai sunt pe acest pământ.