Copil de…familie bună

Ce vorbesc odraslele, copiii noştri¬? Oare nu ceea ce aud vorbindu-se în casă de la părinţi, bunici sau cunoştinţe care ţin să ne frecventeze cu acceptul nostru? Vorbele copiilor ne spun multe despre familia din care provin, adică despre noi, adulţii.

-Pfii! Ce înjură copilul ăsta aşa de mic! Dar să te rogi, ştii?

-Nu-l stresaţi, vă rog! zice candidă mama. E prea mic pentru aşa lucruri serioase.”

Într-un tren, în acelaşi compartiment, două mame. Una are un băieţel, alta o fetiţă. Ambii copii par a avea patru-cinci anişori, dacă nu ceva mai mult. Trenul aleargă nebuneşte, natura de afară se tot schimbă, tablou după tablou. La un moment dat, fetiţa strănută:

-Hapciu!!

-Să… tlăieşti! îi urează băieţelul.

Mai merg o vreme, nu mult şi fetiţa:

-Hapciu! strănută, ducându-şi batista la năsuc.

-Să… tlăieşti, fetiţo! zice iar feciorul nostru

-Ce copil bine educat! Mă bucur să văd aşa ceva. Şi eu mi-am dorit mult un băieţel! spune mama fetiţei, foarte încântată.

Nu trece vreun minut şi fetiţa noastră iar:

-Hapciu! şi îşi şterge năsucul.

- Da’ ce lău ai lăcit tu, culvă mică! observă băieţelul.