Corespondența lui Ion D. Sîrbu (III)

Masivul volum Scrisori către Liviu Rusu, ediție îngrijită, prefață, notă asupra edi- ției și indice de nume de prof. univ. dr. Ilie Rad (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, 720 pp.), reunește corespondența diferitelor personalități române și străine cu prof. univ. Liviu Rusu (1901-1985), începând cu Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Ov. Densușianu, Tudor Vianu, Mircea Eliade și continuând cu Monica Lazăr, Nicolae Balotă, Vasile Voia, Eugen Todoran, Dumitru Micu, Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Martin, Mihai Ursachi,

George Gană, Horia Stanca, inclusiv Ilie Rad, îngrijitorul ediției, și, firește, Ion D. Sîrbu, și mulți alții; dintre străini amintim: Wilhelm Reiter, Max Moulet, Charles Lalo, Mario Ruffini, Nicolaus Britz, Hans Christ, Adi Klein, Ruth Ziervogel-Tamm, Konrad Bieber, Wolfgang Martens etc.

Fiu al preotului greco-catolic Constantin Rusu și al Emei, născută Turi, Liviu Rusu s-a născut în comuna Sărmașu, județul Mureș, în anul 1901; între 1908-1911, a urmat primele trei clase în localitatea natală, iar clasa a IV-a la Liceul Evanghelic German din Bistrița (1911-1912), unde va studia atât în ciclul gimnazial, cât și în cel liceal, până în 1920. Și-a continuat studiile la Facultatea de Drept (1920-1921) din Cluj, apoi, la Facultatea de Litere și Filozofie din cadrul Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj (1921-1925). După absolvire, devine asistentul profesorului Florian Ștefănescu-Goangă la Institutul de Psihologie din Cluj. În 1928, își ia doctoratul în psihologie, iar între 1928-1929 face o specializare în Germania. În 1931, devine prof. dr. docent la universitatea clujeană. Între 1933-1935 urmează o nouă specializare la Paris, iar în 1935 va susține un alt doctorat în estetică la Universitatea din Sorbona. În 1938, ajunge profesor titular de estetică la Facultatea de Filozofie și Litere din Cluj, dar în 1948 este înlăturat de autoritățile comuniste, îndeplinind funcția de bibliotecar alături de Lucian Blaga. De-abia în 1961 revine la catedra Universității „Babeș-Bolyai”, specialitatea Literatura universală și comparată, unde predă până în 1971. A colaborat la multe publicații din țară și străinătate. Lucrarea sa de căpătâi este Essai sur la creation artistique. Contribution a une esthetique dinamique , publicată la Paris în 1935; în România a apărut în 1972 și 1989. Alte cărți se referă la opera lui Eschil, Sofocle, Euripide, Goethe, Max Dessoir, Schopenhauer, Titu Maiorescu, Eminescu, dar și la poezia noastră populară. A murit în anul 1985 la vârsta de 84 de ani. În 2006, i s-a acordat, post-mortem, titlul de membru al Academiei Române. Mare erudit și pasionat dascăl, Liviu Rusu este considerat, alături de Lucian Blaga, ca artizan al Cercului Literar de la Sibiu. Întreaga sa viață s-a călăuzit după cele trei mari valori ale umanității: adevăr, bine și frumos.

Cu Ion D. Sîrbu a avut o relație specială. Profesorul l-a ajutat și înainte de a fi închis, dar și după eliberarea din pușcăriile comuniste. În corespondența sa, Gary a scris întotdeauna cu recunoștință față de Liviu Rusu. Este suficient să cităm dedicația la volumul de teatru Bieții comedianți (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1985) pentru a înțelege relația dintre cei doi: „Iubitului meu profesor și mentor, LIVIU RUSU, căruia îi datorez inițierea mea în Litere și Teatru”. De altfel, într-o scrisoare adresată Lianei Marta (fiica mai mare a Profesorului) și Cristinei Rusu (fiica mai mică a Profesorului), din 20 decembrie 1985, prin care își justifica regretul că n-a putut participa la înmormântarea Profesorului său (sănătatea nu-i permisese) se considera „cel mai credincios student” al acestuia, dar și „un demn urmaș al caracterului, al moralei sale intelectuale”; într-o altă scrisoare către Tincuța Rusu (soția Profesorului) din 19 decembrie 1985, afirma că îi plăcea să spere și să creadă că face parte din familia lor, recunoscând că s-a format ca intelectual „în umbra cărților lui”, că și-a sacrificat tot, „absolut tot ca să-și salveze Ființa, eul spiritual, adică acele valori despre care a scris și mi-a vorbit Tatăl vostru” și că „a trăit și a muncit ca Liviu Rusu”. Umbra lui „face parte organică din cea mai prețioasă (și mai dureroasă) biografie a mea” (din scrisoarea adresată Lianei Marta și Cristinei Rusu, Craiova, 20 dec. 1985), iar în scrisoarea adresată Tincuței (Craiova, 19 dec. 1985), îl adăuga „spiritual galeriei nobile de spirite cu care a fost egal și contemporan: Blaga, Ghibu, Breazu, D. D. Roșca, N. Mărgineanu, Goangă, Popovici, Bezdechi, Mușlea, Sudețeanu, Marica, Lupaș”.

Așadar, în acest volum, sunt reproduse 17 scrisori și o telegramă adresate de Ion D. Sîrbu lui Liviu Rusu, două Brândușei Marta, nepoata cea mare a Profesorului, din partea Lianei Marta, o alta Tincuței Rusu, precum și una adresată Lianei Marta și Cristinei Rusu, toate redactate de Toma Velici. În cea din 3 nov. 1974, scrisă din Petrila, își justifica plecarea intempestivă din Cluj, mamă-sa, la 91 de ani, făcuse „o criză” și nu și-a revenit nici după o săptămână; de asemenea, este necăjit că în Făclia apăruse o cronică nesemnată la piesa sa Amurgul acela violet, jucată la Cluj de Teatrul Național din Craiova, în care sunt desființate atât piesa, cât și spectacolul. În opinia lui, „o piesă rezistă sau cade abia după cinci spectacole”. „Teatrul meu (cât este), avea să-i scrie în 7 mai 1981, e programat și lucid anticaragialianesc, nemitocan, deloc balcanic (sper!)”. În schimb, obiectiv fiind, apreciază piesele lui D. R. Popescu Pasărea Shakespeare și Acești îngeri triști. În cea din 15 octombrie 1976, îl anunța că lucrează la o „piesă istorică” (Iarna lupului cenușiu) și îl informa ce fac ceilalți cerchiști Regman, Maxim, Cotruș și că ar putea scrie o carte despre el, „una simplă, omenească: v-am rămas dator foarte mult: nu pot să uit că m-am uitat în sus la d-voastră - și mă uit și azi”; într-o altă scrisoare, din Craiova (7 oct. 1980) îi este dor de Cluj, „orașul deșertăciunilor mele”, și regreta că n-a putut participa la înmormântarea tatălui său și nici la cea a lui Blaga (în 1961, se afla în detenție); era în perioada când scria mult și aștepta să-i apară un volum de proză și două volume de teatru, dar și că detesta Craiova și mentalitatea de-acolo și se simțea străin în „acest levant returcit”; avea noroc cu soția sa, Lizi, „partenera sa de singurătate”. Tot acum, își afișase ca motto: „Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce am refuzat a le face!”.

Într-o altă misivă (Craiova 17 ian. 1981), îi laudă lupta „pentru primatul valorii estetice”, continuându-l pe Maiorescu, și pentru criticarea dicționarului de filozofie, iar în cea din 14 martie 1981 îi scrie că odată cu arestarea sa, totul i-a fost dat la topit, salvându-i-se două-trei caiete, adică „jurnalul din anii 52-53 din Cluj, cel de război din Iași, vara 1944, și două caiete cu însemnări de la cursurile lui Liviu Rusu și Blaga”. În epistola din 7 iulie 1981, din Craiova, îi scria cu năduf, că avea de gând să propună ca lauda și lingușirea să fie trecute în dreptul penal și „pedepsite ca atare”, neuitând să-i amintească „eu pot fi acuzat de multe rele, dar de trădare de patrie, niciodată”, știind foarte bine că nu ți se iartă că ai memorie, mai degrabă că ai făcut pușcărie, urmărit de „umbra lui Bakonski și penumbrele lui Pavel Apostol nu îmi permit ieșirea din exilul craiovean, iar aici sunt considerat un încăpățânat ardelean, boanghin, antioltean etc.”. Nu numai atunci, ci și mai târziu, Gary a fost o pietricică în „pantoful” literaturii și vieții multor scriitori, până și Doinaș, cel „plin de virtuți”, care „puțea de talent”, alintat de amici Știva, era cam amețit de glorie și se temea de „Memoriile” sale. În scrisoarea din 5 februarie 1984, din Craiova, îl anunța că a transcris, refăcut, adnotat volumul de Comedii-Eseu, care așteptase șase ani să fie tipărit, iar în cea din 19 martie 1984 îl considera pe Liviu Rusu „ultimul mohican al seriozității în cercetarea filosofică”, pentru ca în cea din 3 mai 1984 să-l anunțe că a renunțat la teatru, „acest gen literar muribund”, trecând „definitiv în câmpul prozei”, aici, simțindu-se „și mai liber și mai în largul meu”. Cert este că la data aceea era jucat în cinci teatre, cu trei titluri, deși cu fiecare piesă a așteptat „circa 15- 20 ani între scriere și premieră”. La moartea Profesorului (Craiova, 19 dec. 1985), îi scria că se simte sfâșiat sufletește, regretă enorm că nu a putut fi alături de familia acestuia, convins că se va duce el înaintea lui, fiind cuprins de un fel de „rău de viață, dar stă la coadă cu o lumânare în mână și cu o rugăciune de pace și iertare pe buzele-i mute.

Peste patru ani, în 1989, Ion D. Sîrbu trecea la cele veșnice