Corespondența lui Ion D. Sîrbu

            Nu cred că greșesc afirmând că Traversarea cortinei, Corespondență cu Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Mariana Șora (prefață de Virgil Nemoianu, ediție îngrijită de Virgil Nemoianu și Marius Ghica, Editura de Vest, Timișoara, 1994, 542 pagini) constituie cel mai interesant și mai valoros epistolar din literatura română, deși cuprinde o perioadă nu prea lungă de timp: 1979 -1989, adică 10 ani (în plin regim totalitar comunist, criminal, dement); firește, expeditorul cu cele mai multe epistole este Gari, cum îl răsfățau  cunoscuții pe autorul romanelor Lupul și catedrala și Adio, Europa!, despre acesta din urmă spunându-se că dacă ar fi fost publicat la vremea sa, imaginea României în străinătate „ar fi fost schimbată în bine”. În această perioadă, el și-a dovedit talentul imens odată cu apariția producțiilor sale dramatice, prozei scurte sau romanelor, corespondența fiind și un soi de jurnal al acestor scrieri. Menționăm că între anii 1940-1945, Gari, fiu de miner,  a fost membru de partid în ilegalitate, între 1957-1963 a stat în detenție, în 1964 a lucrat ca miner și de-abia în 1968 a primit dreptul de a iscăli și publica, de aceea spunea: „Îmi lipsesc cei 17 ani din inventar”.

Schimbul de scrisori dintre cei patru actanți începe când Gari împlinise 60 de ani, deci ajunsese la vârsta înțelepciunii, când, vorba ceea, esențele se clarifică mai bine. Despre cealaltă, Iarna bolnavă de cancer, un „roman epistolar” gândit de Cornel Ungureanu, corespondență inedită cu Delia Petroiu, Mina și Ion Maxim, Delia și Ovidiu Cotruș (Ed. Curtea Veche, 1998) vom scrie în numărul viitor.

            Studentul preferat al lui Blaga, cel care  vedea în capul său „clopoțeii de bufon”, dar și un „atlet al mizeriei”, I. D. Sîrbu, are  vocația de intelectual erudit care poate sesiza pâcla ipocriziilor convenționale cotidiene în pofida sensibilității permanent  rănită, însă „răbdată cu enormă demnitate”, cum se exprimă recenzentul; subliniem faptul că Gari avea abilități lingvistice excelente la: engleză, germană, franceză, maghiară și latina medievală, iar într-un timp se interesase și de limba țiganilor, de aici și citatele în aceste limbi cu referire la istoria universală, împletită cu folclorul autohton, ba fusese și un bun înotător și pilot de planoare cu brevetul C (în 1934 era un „as Dur”) și un mare iubitor de cai încă din copilărie.

            Cercul Literar de la Sibiu, format din Doinaș, Cotruș, Negoițescu, Regman, Balotă, Eugen Todoran, Deliu Petroiu, Ilie Balea, Viorica Gui, Radu Stanca, Eta Boeriu, Dominic Stanca, Radu Enescu, Rudi Schuller (câteodată mai participau: Blaga, Iencica, Monica Lazăr, Liviu Rusu, Mușlea, Breazu) etc., îl avea printre aceștia și pe I. D. Sîrbu, cel care i-a respectat întru totul blazonul calității, cu toate că era un om de stânga (dar potrivnic comunismului românesc) în comparație cu ceilalți liberal-democrați, descinși din ideologia lui Lovinescu, Vianu și Blaga. Referindu-se la această corespondență, Virgil Nemoianu îl considera un maestru al narațiunii orale, al verbalizării, apreciindu-i talentul de „ghiduș” și de „exuberanță culturală”, ironia și zeflemeaua fiind la ele acasă în aceste „scrisori-eseu” de o „jovialitate feroce”.  El „se luptă să dea glas frustrărilor de om liber supus și controalelor” securității, visând mereu la o „normalitate paradisiacă a conversației fără obstacole” (Virgil Nemoianu). A fost un patriot sincer care punea mai presus de orice Limba Română, având oroare față de orice fel de opresiune, fie de dreapta, fie de stânga. S-a mulțumit cu puțin în schimbul liniștii pentru scris. Se bucură ca un copil când prietenii din Vest îi trimit 10 pixuri (fosta soție îi trimite un fermoar și două pixuri), câteva reviste din National Geography, niște medicamente, un pachet de cafea reală, înlocuitoarea nechezolului, un împrumut de la Fondul Literar sau obținerea unui loc de veci în cimitirul local. Merge la mare, înoată kilometri în valurile ei, suferă la moartea unui prieten drag și „se lasă pasionat de dragostea fizică, de cea spirituală și de cea prietenoasă în egală măsură”.

            Destinatarii săi, Nemoianu, Negoițescu și Mariana Șora nu se exprimă tranșant împotriva comunismului, temându-se să nu blocheze canalul de comunicare și să nu dăuneze „amicului rămas îndărătul sârmei ghimpate” care, exilat la Craiova (unde se considera  „un fel de Gulliver în țara uriașilor-pitici sau viceversa, uneori, un nou Candid al lui Voltaire, eroul său favorit, alteori un stupid Sveik, după cei șapte ani de temniță, a cunoscut pe propria-i piele „cozile la alimente, tortura prin frig, cu umilințele zilnice, supravegherea sistematică și interdicțiile de ieșire din țară”. Scriitor răsfățat de magia cuvintelor, înzestrat cu un rafinat simț al satirei și ironiei, el  nu se vaită, scrâșnește sau grimează malițios în scrisul său îndrăzneț, proaspăt și spontan, rămânând  până la capăt un om onest și puternic; de altfel, el însuși nota: „scrisul (…) e o formă tonică de a scăpa de lespezile grele ale singurătății”. Disperarea, la limita suportabilului, se ascunde și la el printr-un limbaj prudent, știind bine care ar fi fost consecințele, deși deseori se scapă, fapt pentru care nu i se aprobă  ieșirea din țară. Cum este și firesc, regretă anii furați de „istoria haină”, de vâltoarea celui de-Al Doilea Război Mondial, ajungând prizonier la ruși și dezertor de la aceștia, și anii de recluziune, dar, prin scris, își amăgește bătrânețea și singurătatea. În fața istoriei și a morții rămâne singur, însă  demn „ca un senator roman”; „consider moartea ca o ușurare” susținea într-o epistolă, iar în alta: „Trebuie să reușesc o moarte frumoasă și demnă”, pentru ca, spre finalul vieții, să scrie: vreau să părăsesc această viață cât mai curând și cât mai discret”.

            Scrisorile sale sunt incitante, amuzante și abordează un spectru larg de subiecte. Ele au darul să contamineze atât destinatarii, cât și cititorii. Cum să nu zâmbești când îl îmbărbătează pe Negoițescu, care avea piciorul în ghips, scriindu-i că „gipsul întinerește”, fiindcă surorile din spital îl învață cum  să umble „în vârful degetelor” sau când scrie despre japonezul  care a lucrat în România doi ani și a învățat o singură expresie: „merge și așa!”, ori atunci când îl întreabă pe Carandino: „Cum se face că te văd mereu cu femei din ce în ce mai tinere și mai frumoase?, iar acesta răspunde: „Le compromit”. La rândul său, la un moment dat, Blaga îi spune: „Orice rahat, după ce se usucă are dreptul să-și scrie memoriile sale de trandafir”. Sau într-o scrisoare notează: „De câte ori aflu că vreun coleg a murit, îmi imaginez că suntem cu toții la o plenară; cineva ne anunță: are cuvântul Popescu, se pregătește Ionescu”; sau jocul de cuvinte al lui Laurențiu Fulga, care era în fază terminală, întrebat cum se simte, acesta răspunde „Ca-n cer!”, iar Roll, și el grav bolnav, zice cu umor negru: „Om muri și om vedea!”. La rândul său, Liviu Rusu, profesorul său de la facultate, la cei 84 de ani îi telefonează: „Gari, grăbește-te cu volumul acela, Styxul e la picioarele mele!”, iar când dialoghează cu trupul său îl atenționează: „Dacă nu te porți bine, te schimb!”. Cert este că Gari a știut să strecoare printre banalități lucrurile bune,profunde și dragi. În corespondența sa, verva, mânia, indignarea, amărăciunea, nemulțumirea se ascund bine, Gari nu se arată niciodată resemnat. El știe că „până și nemuritorii, ca să rămână nemuritori, trebuie să moară”. I. D. Sîrbu și-a meritat țara și, mai ales, Limba, pe care a iubit-o până la moarte.

            Cuvintele de duh, adevărate aforisme, întregesc personalitatea acestui scriitor viguros ce a trăit mereu sub pecetea onestității și într-o exemplară ținută morală: „Bârfa ar trebui să fie un gen literar major”, „Speranța e sufletul de rezervă al celor nefericiți”, „Să ai decența tristeții, să n-o arăți oricui”, „Turcii au plecat, dar ne-au lăsat moravurile”, „râsul și satira au fost retrase din comerț (n. n., în perioada comunistă), fiind considerate materii prime scumpe, nerentabile politic”, „corpul meu este coleg indispensabil cu mine”, „Pălăria îmi iubește capul, cămașa îmi iubește corpul, iar pantalonii îmi iubesc ciolanele și alte cele ce-i înăuntru”, „de-o fi una, de-o fi Yalta, ce e scris și pentru noi, puturoși le-om duce toate”, „vreau să am de-a face cu un drac prost pe care să-l pot duce de nas”, „scrisul e pâinea și sănătatea mea”, „fiecare are stilul său de ratare ce să-i faci”, „Alcoolul e o curvă. Dacă te simte slab te trântește” etc., etc. De asemenea, merită să zăboviți și asupra povestirilor despre diverși scriitori, pline de picanterii inedite.

            Este de apreciat valoarea literară a acestei cărți „șuie”, care rămâne un document social de prim rang, o adevărată operă a lui I. D. Sîrbu. Aceste scrisori rămân antologice, au pasaje geniale, o vervă îndrăcită și, câteodată, amară. Înainte de a primi ordinul de chemare dincolo și cel de lăsare la vatră, el scria: „Mor curând – nu la marginea Europei, ci la sfârșitul Europei țării și poporului meu”.; „Bine că avem  locul de veci asigurat! A costat cam mult, dar merită”; epitaful său este: „Nu mă judecați după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face”.

Icu Crăciun