Cornel Cotuțiu: Un superlativ nepermis !

Pandemia ne obligă și la fapte, ziceri, improprii tradiției, calendarului laic. Așa cum e acum, cu Campionatul European de Fotbal. Coronavirusul întârzie cronologia europeană. Această faimoasă competiție sportivă se desfășoară în contul anului trecut, 2020, an în care, potrivit programului FIFA trebuia să se desfășoare (adică din 4 în 4 ani).
Te știi trăitor în 2021, dar pancartele de pe stadioane, de unde se fac transmisiile de fotbal, îți arată că ești în anul trecut. Mă amuzam, închipuindu-mi un caz în care, din niște motive, un ins trece printr-un accident care-i afectează sistemul nervos, este internat și trec luni de zile de inconștiență, dar acum câteva săptămâni își revine, e tratat medical în consecință și, chiar dacă e încă în spital, are acces la televizor. Prinde transmisie de fotbal și deodată vede cum de-a lungul mantinelei stadionului e înșirat anul 2020. Păi, el se știa acidentat în 2021! Ș.a.m.d.
Recunosc, cam întinsă introducerea mea la un stupid, consternant (dar repetat!) caz de atitudine civică de impostor, în rostire publică ca comentator (cacografie intenționată!) de sport la televizor.
E frustrant, român fiind, să nu ai în această copetiție europeană de fotbal propria-ți națională, să nu ai parte de intonarea imnului românesc în debutul unei partide de pe stadion. Dar, cum un canal tv românesc transmite câte trei meciuri pe zi, din nevoia mea de variație a traseului diurn, mai deschid televizorul, aceasta în cazul unor echipe de fotbal preferate de multă vreme.
Uneori însă urmăresc transmisia cu sonorul închis. Motivul e de înțeles: Limbajul unor comentatori tv: pe de o parte, o voce spartă, care te zgârie pe timpan, pe de alta, afirmații inadecvate scenei de pe teren; pe de o parte, o limbă de comunicare de semianalfabet, pe de altă parte, rostirea unor enormități, de ordin moral, cetățenesc, cultural.Nu mai avem un Ghițulescu, un Țopescu.
Mai deunăzi, la deschiderea unui meci de fotbal, potrivit frumoasei tradiții, de a se cânta cele două imnuri, în finalul momentului, aud un pronunțător de cuvinte la televiziune cum, după rostirea țării reprezentate pe teren de echipa respectivă, subcorticalul afirmă, admirativ: „Să recunoaștem că este cel mai frumos imn!”. Ce bine că prin ecranul televizorul un pumn nu poate ajunge între ochii unui asemenea rostitor de sunete!
.... Imnul unei țări nu poate fi comparat cu al alteia. Nu îl poți așeza pe un anume podium al comparațiilor. Mitocanul de la tv fie că a absentat la respectiva oră de gramatică, fie a fost primit la postul respectiv de televizune pe motiv că soacră-sa e ea analfabetă, dar, directorul canalului tv este...
Și iarăși, involuntar, îmi amintesc de o afirmație de mahala a unui eseisto-filosof, răsfățat de faimosul nostru român Constantin Noica: A. P. (mai mult de inițialele numelui nu merită). Într-un interviu publicat într-o revistă de anvergură republicană, considera că avem un imn lipsit de personalitate, că textul lui nu corespunde firii poporului român, că este inadecvat pentru momentul planetar pe care-l trăim de la 1989 încoace.
Aceast fapt de lez-națiune, această infamie afișată public m-au făcut, atunci, să-mi amintesc de originea de mahala a familiei sale. Mi-a intrat în fire să fac deosebire între cele două ipostaze în care se află câte un ins: mare creator de artă, persuasiv gânditor dar, deopotrivă, omul cu un comportament execrabil în public, mai ales în mass-media. Această separare între cele două posturi ale unui semen de-al meu s-a estompat brusc atunci, la citirea afirmației lui A.P pe seama imnului nostru național. Căci i-am luat, furios, cele câteva cărți pe care le aveam în biblioteca proprie, am ieșit în oraș, căutând spații, din jurul blocului meu de ședere, să caut ceea ce câinii, ce-și armonizează traiul cu cel al locatarilor, își lasă ici-colo, consistentele excremente. Nu am agăsit ce voiam, încât, ca soluție finală, am aruncat la container cărțile cestui A. P.
M-am recules îndată, recunoscându-mi că nu sunt de vină creațiile foarte apreciate ale insului, dar...containerul mustea de ce i se cuvenea.
Revenind la motivul care m-a stârnit să scriu acum: Toate imnurile naționale sunt foarte frumoase! E o mojicie să le așezi pe un instrument al comparației.

Cornel Cotuțiu