Coşbuc şi Caragiale

Au căzut în sărmana noastră literatură din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ca o binecuvântare. Au venit după Alecsandri, Creangă şi Eminescu, ca să completeze, în mod fericit, pleiada de aur a literelor româneşti.

„Crescut la şcoala poeziei populare şi a marilor clasici universali, cunoscând desăvârşit viaţa poporului ca formă şi sursă permanentă a inspiraţiei sale, Coşbuc aducea în momentul ivirii în capitala României cel mai potrivit antidot împotriva versificaţiei plângăreţe, poezia horelor şi nunţilor năsăudene, a obiceiurilor pitoreşti, a revoltei împotriva nedreptăţii, o poezie plină de vigoare, fremătând de optimism”, spunea Dumitru Micu.

De-a lungul vieţii sale, deloc neliniştite, având ochii larg deschişi spre lume, Caragiale a observat şi a zugrăvit lumea vremii sale, cu mijloacele artei, în comedii şi în drama „Năpasta”, în „Momente şi schiţe”, în nuvelele psihologice, în articole şi pamflete. Autorul „Scrisorii pierdute” a nutrit o afecţiune specială pentru badea George şi pentru poezia sa, încă de la primele volume publicate.

În şedinţa Junimii din 24 ianuarie - 5 februarie 1890, ţinută la Bucureşti, în casa lui Maiorescu, Coşbuc a recitat „Nunta Zamfirei”, iar Caragiale, impresionat, i-a şoptit lui G. Bogdan Duică, prietenul lui Coşbuc din perioada sibiană: „Apăraţi-l, mă, să nu se îmbolnăvească ca Eminescu”. Acesta este primul moment al prieteniei lor de la Bucureşti, prietenie ce se va consolida de-a lungul vieţii.

Primul volum de versuri, „Balada şi idile”, apărut în 1893, a adus un proaspăt aer de primăvară, a înviorat atmosfera din poezia românească şi ne-a dat o luminoasă monografie poetică a satului românesc. Apariţia lui a fost anunţată, cu un strigăt de bucurie, în „Moftul român”, de Caragiale:

„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care creşte atâta spanac des şi abundent, a apărut, în sfârşit, zilele acestea şi un copac, şi e aşa de mândru şi aşa de puternic, că mii şi mii de recolte de buruieni se vor perinda, şi el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos şi mai trainic, înfruntând gustul actual şi vremea cu schimbările ei capricioase, şi făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre româneşti” (Moftul român, 1895, 23 iunie).

Revista „Vatra”, apărută după spusele lui Şerban Cioculescu (Viaţa lui Caragiale, Editura Eminescu, 1977) din iniţiativa lui Nenea Iancu care, auzind că editorul G. Sfetea s-a hotărât să scoată o „foaie ilustrată pentru familie”, a apelat mai întâi la Slavici, apoi la ceilalţi ardeleni:

„Dragă Slavici,

Vrei să ne întâlnim într-o zi împreună cu Coşbuc şi cu Sfetea, librarul, pentru ca să vorbim despre o afacere care, desigur, te-ar interesa?”

Aşa a apărut, începând cu 1 ianuarie 1894, sub direcţia lui I. Slavici, I.L. Caragiale şi G. Coşbuc, revista „Vatra”. În articolul program din primul număr, intitulat „Vorbe de acasă”, se arată că revista urmărea cultivarea unei literaturi naţionale pe linia înaintaşilor:

„Trebuia să ne întoarcem, pe cât întoarcerea mai e cu putinţă, la vatra strămoşească, la obârşia culturală a noastră.

Aşa cum, în dezvoltarea limbii noastre, numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putut să ajungem la stabilitate şi la unitate, şi în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie şi la unitate, numai dacă vom ţine, în toate lucrările noastre, seama de gustul poporului, de felul lui de a vedea şi de a simţi, de firea lui, care e pretutindeni aceeaşi”.

Ştim de la fiul său, Luca, că seara, la lumina lămpii, Caragiale citea din poeziile lui Coşbuc în familie, „cu glasul lui sigur, plin de nespuse inflexiuni pentru diversele nuanţe pe care le exprima poetul”.

Una din scenele obişnuite, de familie, este prilejuită de întrebarea pe care i-o pune fiului său: „Care e mai mare, Eminescu sau Coşbuc?” După însufleţite dezbateri, ajung la încheierea că „e o prostie să cântăreşti pe scriitori, ca şi cum ai cântări brânza ori salamul”, mai ales pe scriitorii de structuri diferite.

Cu ocazia premierii Eneidei lui Virgil, traducere a lui Coşbuc, răsplătită de Academia Română cu premiul Năsturel-Herescu, Caragiale a vorbit cu mult entuziasm la sărbătorirea ce a avut loc în 1897: „Domnilor, Savanta adunare, premiind pe acest mare şi talentat poet, a arătat că ştie a avea consideraţiune pentru literaţii români în genere; ea a dat dovadă pipăită că nu-i nesocoteşte totdeauna”.

Şi autorul „Firelor de tort” avea cuvinte de laudă pentru Caragiale:

„Era un fenomen. A luat viaţa pieptiş. A fost – dar ce n-a fost? Slujbaş, sufler, aidoma marelui Eminescu, actor, orator, conferenţiar, negustor, profesor… Da, da, şi profesor. E adevărat, Caragiale n-avea niciun fel de diplomă, dar ştia carte cât o duzină de titraţi la un loc…”.

Deosebiţi la fire, la gesturi şi la scris, amândoi manifestau, însă, un cult adevărat pentru perfecţiunea artistică, amândoi îşi pieptănau necontenit stilul, îşi lucrau operele cu o conştiinciozitate rară.

Benefică pentru literatură, prietenia dintre Coşbuc şi Caragiale se alătură legendarelor prietenii pe care scriitorii noştri le-au cultivat cu generozitate: Alecsandri cu Ion Ghica, Bălcescu şi Negri; Eminescu cu Creangă; Caragiale cu Slavici şi Vlahuţă; Sadoveanu cu Iosif şi Topârceanu etc.