Cu berlina printre munţi - note de călătorie -

Noua carte a lui Vistian Goia, Cu berlina printre munţi, este o continuare a glasului memoriei, Editura Napoca Star, 2004. Aceea era, desigur, mai accentuat autobiografică, dar şi notele de călătorie au, inevitabil, un caracter autobiografic. Vistian Goia are o plăcere deosebită a călătoriei, înţeleasă ca formă de cunoaştere, o cunoaştere complexă nu numai livrescă, ştiinţifică, literară, ci şi umană. L-am revăzut, citind aceste pagini, pe asistentul universitar de altădată de la filologia clujeană, îndrumătorul nostru de practică pedagogică, blând, răbdător şi colegial. Cu berlina printre munţi cuprinde într-adevăr note de călătorie, ocazionate însă, mai ales, de inspecţiile şcolare de gradul I la profesorii de gimnaziu şi liceu, majoritatea foştii săi studenţi, de data aceasta în calitate de îndrumător ştiinţific (sau coordonator) al lucrării sau preşedinte de comisie. Titlul i-a plăcut literatului Goia, care s-a ocupat de scriitorii peregrini transilvani şi s-a închipuit un urmaş al lor, călătorind cu romantica „berlină”, de care pomeneşte şi Ion Pillat în nostalgica evocare Aci sosi pe vremuri... („Nerăbdător bunicul pândise de la scară / Berlina legănată prin lanul de secară”) sau cu poştalionul şi ailvagenul precum Dinicu Golescu, blăjeanul Cipariu ori „peregrinul transilvan” Ion Codru Drăguşanu. De aceea, simte o bucurie nespusă când, într-un sat din judeţul Bistriţa-Năsăud, este dus cu o asemenea trăsură de epocă.

Notele de călătorie sunt, mai ales, prilej de meditaţie pedagogică şi didactică. Puţine şi deseori livreşti sunt pasajele descriptive, asupra cărora autorul nici nu stăruie prea mult, deşi îl bucură frumuseţea peisajului, aerul curat şi proaspăt al câmpiilor şi munţilor. Dar vedem, mai ales, pe profesorul metodist, care urmăreşte conştiincios desfăşurarea lecţiilor foştilor săi studenţi, notând cu bucurie competenţa profesională şi siguranţa în folosirea dialogului didactic cu clasa şi a metodelor activ-participative. Sau, dimpotrivă, se întristează când, după o inspecţie, în care comisia dintr-un fel de solidaritate de breaslă ar fi trecut peste unele neîmpliniri şi imperfecţiuni metrice, dar, preşedintele de comisie, un gramerian clujean redutabil, cere caietele de teză ale elevilor şi constată cu stupoare că, pe lângă greşelile elevilor, profesorul însuşi „a corectat” cuvinte scrise ortografic. Rezultatul este clar: preşedintele hotărăşte că profesorul respectiv, cu asemenea cunoştinţe despre scrierea limbii române, nu poate aspira la gradul I. Şi cum lecţiile de literatură susţinute erau despre Ştefan cel Mare din drama delavranceană, profesorul repetând până la agasare „bărbăţia” domnitorului moldovean, povestirea lui Vistian Goia se intitulează amar ironic: Ortografia bate bărbăţia; altădată, la o inspecţie din Târgu-Lăpuş, ultimele ore sunt mereu amânate până la târzii ore ale după-amiezii, căci preşedintele comisiei, un universitar băimărean, bonviveur şi om cumsecade, este reţinut de o comisie de la minister; într-un sat din Bihor, profesoara foarte bine pregătită este însă şi iubăreaţă, împărtăşindu-şi nurii cu notabilităţile satului, ca după 1990, să afle cu surpriză că femeia iubăreaţă de altădată a devenit o ferventă cuviincioasă. După o inspecţie de gradul I la un profesor conştiincios dintr-un sat din jurul Blajului, află cu mâhnire că la câteva luni, din motive pe care nici „gura lumii” nu le-a putut limpezi, proaspătul gradat I şi-a pus capăt zilelor, aruncându-se sub roţile trenului. Momente vesele şi triste, pe care povestitorul le rememorează cu înduioşat condei.

Dar Vistian Goia, om al cărţii, profită şi intelectual de aceste îndatoriri catedratice. La Blaj, unde absolvise cu ani în urmă Şcoala Normală (despre acest episod biografic am citit savuroase pagini în Glasul memoriei), devine un ghid turistic pentru profesoara Zoe Dumitrescu – Buşulenga, pentru Constanţa Bărboi, director general în Ministerul Învăţământului şi organizatoarea energică a Concursului naţional de literatură „Mihai Eminescu”, pentru universitarii clujeni, colegii săi Mircea Zaciu şi Ion Pop. De cele mai multe ori solicita profesorilor inspectaţi să-i comunice lucruri interesante despre locurile în care dăscălesc: la Biertan şi la Mediaş află amănunte interesante despre bisericile–cetate săseşti, în Bihor despre un monument al naturii cum este Peştera Urşilor, la Târnăveni şi Jidvei despre renumitele soiuri de vinuri de Târnave, prezentate de un cunoscător desăvârşit, oenologul Paveleanu. Agapa de la Jidvei, care a urmat unei inspecţii de gradul I la Târnăveni, vechiul Diciosânmărtin prin care trecuse Eminescu în drumul său spre Blaj, este urmată de un scânteietor spectacol epigramatic, în care convivi uşor euforizaţi de licoarea lui Bachus, recită asemenea catrene inspirate din maeştrii speciei în literatura română, dintre care la loc de cinste este Păstorel, cel care se autoprezintă astfel: „Am păstorit în viaţă vinuri rare / De-aceea îmi şi zice Păstorel / Şi de la Grasă pân’ la Ottonel / Le-am degustat pre rând pe fiecare”.

În fine, ultimele două povestiri (de asemenea cu interferenţe cu romanul memorialistic Glasul memoriei) evocă primii doi ani ai săi de dăscălie în Valea Jiului, cu vizitarea emoţionantă a prietenului şi colegului său, scriitorul Corneliu Rădulescu, aflat în suferinţă fizică, şi o excursie în paralel evocată, la mănăstirile din nordul Olteniei, ca în Memorialul de călătorie al lui Grigore Alexandrescu, una făcută în studenţie, îndrumată de asistentul universitar pe atunci, eruditul istoric şi literat de azi, Alexandru Husar, când află că nici cuvioasele măicuţe nu sunt cu totul străine de pasajele licenţioase din unele romane, ţinute sub pernă (aşadar cărţi de căpătâi) şi, după mulţi ani, pe aproximativ acelaşi traseu, după o inspecţie de gradul I la Râmnicu Vâlcea, în tovărăşia soţiei şi a fiilor săi, un băiat şi o fată, stabiliţi în Occident, cu cariere ştiinţifice strălucite.

Cartea lui Vistian Goia confirmă talentul său evocator, probat de Glasul memoriei. Ea este însă şi bogată în învăţăminte pentru cei care slujesc încă şcoala românească, profesori şi învăţători.