Cuvintele de încurajare IV

Cartea lui Gary Chapman şi Ross Campbell “Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor” – Ed. Curtea Veche, 2001, merită să fie cunoscută pentru a prelua diferite principii şi tehnici de interrelaţionare. Cele cinci limbaje ale iubirii ar fi, în concepţia autorilor: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile şi serviciile, pe care le voi prezenta în articole consecutive.

Exemplu : « Să ştii să-i asculţi pe oameni este unul dintre cele mai mari daruri pe care poţi să-l dăruieşti » - spune părintele lui Jason, el dorind să-i insufle copilului curajul de a-şi dezvolta arta de a asculta, una dintre cele mai importante în relaţiile interurmane.

În familiile cu doi părinţi, se încurajează ei între ei, dacă sunteţi părinte unic, trebuie să aveţi nişte prieteni de încredere sau rude, care să vă sprijine şi să vă dea energie.

Cel mai ostil factor în încurajarea copiilor este mânia. Cu cât un părinte este mai supărat, cu atât se va descărca mai tare pe copii. Rezultatul va fi, că aceşti copii vor deveni recalcitranţi la ideea de autoritate şi de părinte. Sigur, asta înseamnă că un părinte atent trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă să-şi stăpânească mânia – s-o menţină sub control şi să o depăşească cu maturitate.

« Răspunsul blând potoleşte mânia ». O mare influenţă asupra reacţiei copilului o are tonul vocii pe care părintele îl foloseşte atunci, când i se adresează. Este nevoie de ceva exerciţiu pentru a învăţa să vorbeşti calm.Când suntem tensionaţi, putem termina propoziţiile cu câte o întrebare şi nu poruncă (de ex.Vrei să duci coşul de gunoi?).

Se recomandă să-i povestim copilului despre necazul nostru, că aşa va câştiga experienţă în rezolvarea problemelor de viaţă, dar fără să-l supaîncărcăm emoţional. Aşa se va obişnui şi el să-şi asume mai mare răspundere pentru faptele sale, ne descărcăm şi noi de nişte energii negative şi vom fi sfătuţi şi noi, ca părinţi, de proprii copii. Respectul trebuie să funcţioneze bilateral, doar într-o singură direcţie: de la copil la părinte, dovedeşte o relaţie defectuoasă.

Copilul la orice vârstă trebuie luat în seamă şi să-l întroducem în experienţele noastre fără să utilizăm un ton didacticist (lasă, că eu ştiu mai bine, că sunt mai mare, am mai multă experienţă... ascultă tu de mine, că ştiu ce-i mai bine pentru tine... pe vremea mea....) - aceste stereotipii verbale nu constituie argumente, ori copilul se aşteaptă să fie integrat într-o discuţie şi nu comunicat cu el doar nişte verdicte. Copilului din fire nu-i place să fie condus, doar sfătuit. Fiecare fiinţă tinde la un grad cât mai mare de libertate, trebuie să ştim când să fim de acord cu ei şi când să ne facem timp pentru discuţii şi nu moralizări obositoare cu aceleaşi mijloace de exprimare, de care el este deja sătul.

Atunci când încercăm să ne încurajăm copiii într-o anumită direcţie, mai mult ca sigur că vor răspunde favorabil şi nu ne vor respinge ideile. Dar trebuie să ţinem cont de preferinţele, capacităţile, aptitudinile, talentele lor, altfel nu-i putem motiva, doar obliga.

(Continuăm)