PSIHOLOGIA VIEŢII

Cartea lui Gary Chapman şi Ross Campbell “Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor” – Ed. Curtea Veche, 2001, merită să fie cunoscută pentru a prelua diferite principii şi tehnici de interrelaţionare. Cele cinci limbaje ale iubirii ar fi, în concepţia autorilor: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile şi serviciile, pe care le voi prezenta în articole consecutive.

Limbajul nr. 2 al iubirii : cuvintele de încurajare

Exemplu : « Oare tăticul meu mă iubeşte ? Da, pentru că atunci când batem mingea întotdeauna mă încurajează şi după ce terminăm partida îmi spune : « Îţi multumesc că ai jucat cu curaj ». El susţine că important nu este să câştigi neapărat, ci să te străduieşti cât mai mult. Philip, având paisprezece ani, continuă : « Uneori mai şi greşesc. Dar îmi spune să nu-mi fac griji. El este convins că o să mă îndrept dacă voi continua să mă străduiesc la maximum. »

Cuvintele sunt foarte puternice în privinţa comunicării iubirii. Cuvintele afectuoase şi tandre, cuvintele de laudă şi de încurajare, cele care dau un imbold pozitiv, toate spun « ţin la tine ». Aceste cuvinte sunt ca un balsam pentru suflet ; ele hrănesc interior copilul, dându-i sentimentul valorii de sine şi al siguranţei. Deşi asemenea cuvinte se spun cu usurinţă, ele se uită greu. Copilul luptă pe baza acestor cuvinte de încurajare, o viaţă întreagă.

Pe de altă parte însă, vorbele tăioase care dovedesc diverse frustrări pot dăuna părerii bune despre sine a copilului şi pentru a arunca îndoieli asupra capacităţilor sale. Copiii sunt convinşi că noi credem sincer ceea ce le spunem.

Copiii receptează mesaje emoţionale cu mult înainte să poată înţelege cuvinte. Tonul vocii, blândetea, atmosfera afectuoasă, toate comunică o căldură emoţională şi multă iubire. Toţi părinţii vorbesc cu sugrarii lor şi ceea ce înţeleg aceştia depinde de ceea ce văd pe chipul nostru şi de suntele afectuoase combinate cu apropierea fizică.

Afecţiunea şi iubirea înseamnă exprimarea recunoaşterii existenţei pur şi simplu a copilului. Lauda pe care o aducem în asemenea situaţii se referă la ceva asupra căruia copilul deţine un oarecare control.

Laudele frecvente aduse la întâmplare sunt riscante şi din alt motiv. Copiii se obişnuiesc atât de tare cu ele, încât presupun că este ceva firesc şi se aşteaptă să li se acorde pur şi simplu. Când se află în situaţii în care nu sunt lăudaţi, consideră că ceva nu e în regulă şi intră în panică. Atunci când întâlnesc alţi copii care nu primesc asemena încurajări, încep să se intrebe de ce simt ei nevoia să fie veşnic lăudaţi.

Desigur că dorim să ne lăudăm copiii, la care ţinem atât de mult, dar lauda trebuie să fie sinceră şi justificată. Astfel poate fi considerată o formă de linguşire, pe care o pot echivala cu o minciună.

Continuăm