Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor III.

Cartea lui Gary Chapman şi Ross Campbell “Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor” – Ed. Curtea Veche, 2001, merită să fie cunoscută pentru a prelua diferite principii şi tehnici de interrelaţionare. Cele cinci limbaje ale iubirii ar fi, în concepţia autorilor: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile şi serviciile, pe care le voi prezenta în articole consecutive.

Limbajul nr. 2 al iubirii : cuvintele de încurajare

Trebuie să încercăm să le dăm curaj copiilor pentru a reuşi în mai multe. Pentru un copil mic, aproape orice experienţă este ceva nou. Să înveţe să umble, să vorbească sau să meargă pe bicicletă, toate acestea presupun un curaj constant. Prin cuvintele noastre, îl încurajăm sau îl descurajăm în eforturile sale.

Exemplu : Acum câţiva ani a apărut în « Reader`s Digest » povestea unei extraordinare profesoare de matematică la primii ani de liceu. Într-o vineri după-amiază, ea le-a cerut elevilor săi de la şcoala St. Mary din Morris, Minnesota, să facă o listă cu numele tuturor colegilor din clasă, lăsând nişte spaţii libere între aceste nume. Apoi, le-a spus să se gândească la cel mai frumos lucru pe care l-ar putea spune despre fiecare dintre colegii şi să-l noteze pe hârtie. După un timp, a adunat aceste notiţe şi la sfârşit de săptămână a trecut numele fiecărui elev pe câte o foaie, notând pe ea ce spuseseră ceilalţi despre el. Luni, a dat fiecăruia lista cu referiri la persoana lui.

Pe măsură ce au început să citească, s-au auzit tot felul de şuşoteli : « N-am crezut niciodată, că aşa ceva contează » sau « N-am ştiut, că ei mă iubesc atât de tare». Despre aceste hârtii nu s-a discutat niciodată la ore, dar profesoara şi-a dat seama că exerciţiul în sine fusese un succes, pentru că elevii s-au simţit mai bine în pielea lor.

Câţiva ani mai târziu unul dintre aceşti elevi, Mark, a murit în Vietnam. După ce trupul său neînsufleţit a fost adus în Minnesota, majoritatea colegilor săi de clasă împreună cu profesoara de matematică au mers la înmormântare. La prânz, după slujba religioasă, tatăl tânărului i-a spus profesoarei : « Vreau să vă arăt ceva » şi şi-a scos portofelul din buzunar. « A fost găsit acesta asupra lui Mark, după ce a fost ucis pe câmpul de luptă. M-am gândit, că ştiţi despre ce e vorba». El a deschis portofelul şi a scos dintr-un carneţel două bucăţi de hârtie şifonate, ce fuseseră împăturite şi reîmpăturite de multe ori. Era lista cu lucrurile pozitive pe care le scriseseră despre Mark colegii lui.

Unul câte unul, colegii din clasa lui Mark au mărturisit că mai aveau bucata de hârtie, pe care o citeau deseori. Unii o puseseră în portofel, albume de absolvire sau în albumele de la nuntă. Cineva a spus : « Cred, că am păstrat cu toţii lista ».

Fiind dirigintă a unei clase de a XII-a, am preluat această metodă deosebită de intercunoaştere şi încurajare reciprocă. Elevilor le-am povestit scena dintr-un film (povestea respectivă a fost ecranizată) şi i-am sfătuit să-şi păstreze bine aprecierile sintetizate, că ele pot întări oricând încrederea în forţele proprii, stima de sine mai ales, în situaţii de cumpănă, de criză, de şovăială. Cuvintele de încurajare ale grupului pot constitui rădăcini solide săpate în trecut, de care are nevoie viitorul oricărui om. Continuăm.