Deasupra pădurilor, munţilor, grijilor şi printre nori…. (2)

Neamul românesc, încă de la geto-daci şi sciţi suferă de două hibe majore, pe care le-a observat perfect şi Herodot: lipsa de organizare şi lipsa de unitate. Le scria astea cu cinci sute de ani înainte de venirea Domnului HRISTOS între noi. Dârji, puternici, spirituali şi cei mai numeroşi după neamul inzilor.însă , spune Herodot, „ei nu vor putea niciodată să se unească sub un singur conducător şi de aceea vor rămâne slabi”. Problema nu s-a rezolvat efectiv nici azi la scara naţională, căci şi peste hotare, românii nu sunt prea uniţi. Un singur factor, major, îi adună însă tot mai mult, ca pe nişte fii risipiţi: Biserica.

O mănăstire rezolvă perfect problema, fiindcă aici afli unitatea pe cea mai bună temelie: credinţa în HRISTOS, Dumnezeul nostru şi organizarea perfectă a unei comunităţi, bazată pe o ordine superioară, cerească. Lucru uimitor, la mănăstirea Oaşa deasupra bungeturilor de păduri, pe muntele Şureanului e o mănăstire cu 25 de călugări, toţi cu studii superioare, intelectuali. Stareţul Iustin Miron are abia 42 de ani, dar gândirea lui, a celui ce a fost ucenic al marelui duhovnic Teofil Părăianu, e gândirea unuia „vechi de ani”.

„ A trecut pe aici un călugăr de la Athos- zice stareţul- căci noi ţinem rânduiala atonită- şi ne-a spus să nu ne luăm după Apus, ci să ne întoarcem la mănăstirile noastre.”

La orele 3 din noapte se face rugăciune până dimineaţa la orele 8, iar apoi se merge la muncă. Lumea cu satele şi oraşele ei e departe, cale de 45 km până la cel mai apropiat sat, la Şugag. La grajd, la îngrijirea vacilor sunt doi absolvenţi de facultate. Dacă o faci ca pentru Dumnezeu, orice muncă e sfântă, chiar şi cele mai mărunte, la care alţii strâmbă din nas: să râneşti bălegarul, să adăpi, să duci la păscut dobitoacele. Toate să le faci ca pentru însuşi Dumnezeu, cum învăţa dumnezeiescul Apostol al neamurilor. Pavel din Tars: „De veţi mânca, de veţi bea ori altceva de veţi face, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu”.

„Când am dat prima oară de o mănăstire la Sâmbăta de Sus -povesteşte azi stareţul Iustin Miron de la Oaşa- eram student la Fac. de Electronică. Nu mai fusesem niciodată într-o mănăstire şi nu credeam în Dumnezeu. Imă plăceau ştiinţele, matematica şi am fost un student bun. Logic, mă întrebam ce rost au lucrurile care mă înconjoară? Mă gândeam ca unul născut la ţară, că dac-aş lăsa ogorul meu în paragină, s-ar face vreodată porumb pe el? Teoriile zis „ştiinţifice” nu mă satisfăceau. Cum se poate ca să fie haos şi apoi ordine? Ordinea, frumuseţea implică persoana. Nu se poate obţine asta de la sine în vecii vecilor.

Mănăstirea îmi părea o altă lume. Oameni care trăiau împreună, care aveau totul împreună. N-avea unul un capăt de aţă căruia să-i spună că-i al lui. Care se rugau necontenit pentru întreaga lume…liberi ca păsările-n văzduh şi care n-aveau nimic de pierdut. Credeam că visez. Mi-au trebuit trei zile să mă dezmeticesc. Atunci mi-am dat seama de chemarea din adâncul sufletului meu.