Deputatul Bogdan Ivan (PSD): Guvernul României ne face codașii Europei la calitatea vieții, din nou!

In loc de comentariu, mai bine poezia "Foaie verde la Paris", de Tudor Arghezi:

La Paris, între pahare,

Şed în coate, pe ziare,

Foşti curteni şi foşti boieri,

Câţiva buni stăpâni de ieri.

De când stau pe dinafară

Ei suspină după ţară.

Că se nimeriră toţi

Mari români şi patrioţi.

Doar odat-au şovăit,

Când s-au strâns şi au fugit.

Când corabia se-neacă

Şobolanii, droaie, pleacă.

Din pârjol, ca de obicei,

Au tulit-o cârd şi ei,

Cu o muscă pe căciulă,

Groasă-n pântec şi sătulă.

Truda voastră, măi Ioane,

V-au cărat-o-n geamantane,

S-aibă să benchetuiască

Din sudoarea românească.

Tălmăcită în valută,

A-ncetat să le mai pută,

Gândul li se-abate-n ţară

Însă hoitul, bunăoară,

S-au grăbit cu-ntâietate

Să şi-l ia-n străinătate:

Cel cu pipota mai mare

Să şi-o puie la păstrare,

Unde sunt asigurate,

Miliardele furate,

În depozite secrete.

Încă de pe când, băiete

Se băteau în piept, la Moşi,

Pentru glie şi strămoşi,

Strămoşiile şi glia,

Merg cu genealogia,

Poţi fi mare patriot

Chiar de n-ai pierdut de tot

Sâsâitul pe silabă,

Moştenit de la tarabă.

Peste ţări şi peste ape

Simţi că ţara-i mai aproape.

Scumpe fură toate celea

Dar mai scumpă ţi-este pielea,

I-ai văzut? Când să răspundă,

Au pierit într-o secundă,

Parcă nici n-ar mai fi fost.

Tu, Ioane, gol şi prost,

Ai rămas pe brazda ta,

A plivi şi secera.

Putregaiul de strânsură

Ajunsese la coptură

Şi butoiul de pe oase

Îngrăşat cu vârf, crăpase,

Haimanaua fără ţară,

Pripăşită şi fugară,

Luând trecutul cu chirie,

Şi-a făcut şi-o meserie:

Din senin şi dintr-odată,

Se propune exilată

Maimuţoii ciocoieşti

S-au trezit în tren Bălceşti.

– Daţi-ne câte-o hârtie,

În trei limbi, de mărturie,

Că în timpurile grele

Ne-am gândit numai la piele

Şi că ceasurile mari

Le-am trăit mâncând dolari.

Zice unul mai cu vază:

– Ştiţi că-n ţară se votează?

– Ştirea ne interesează.

– Aflu că poporul tot

Merge, om cu om, la vot,

Şi, ce nu s-a pomenit

În răstimpul fericit.

Toată breasla, toţi golanii,

Târgoveţii şi ţăranii,

În opinci şi în obiele,

Şi muierile, şi ele,

Vizitii, grăjdari la noi

Şi ciobanii, de la oi

Locul nostru, de acuş,

O să-l ia un lăcătuş.

Şi-unui avocat samsar

Îi urmează un dogar,

Cum vedeţi, mă rog frumos,

Lumea s-a întors pe dos.

V-amintiţi de ţara bună?

Lucram bine împreună,

Pân-a nu se-aprinde casa

Şi-a o lua la sănătoasa,

Cu bănet şi catrafuse,

Valvârtej.

– Ce bine fuse!

– Ne scuipam, ne ocăram,

Dar uşor ne şi-mpăcam,

Pentru drepturi şi putere,

Alergam după avere.

Cu o mie de pogoane

Nici nu-ţi mai păsa, cucoane,

Cu o mie de hectare

Alegeai un domn mai mare,

Şi cu patruzeci de mii,

Cu cirezi şi herghelii,

Mori, ţiţei, păduri şi sate

Şi-orişice, pe săturate,

Erai autoritate.

Ţi-era voia respectată

În justiţie şi-armată

Şi-l numeai şi îl scoteai

Orişicând, pe cine vreai,

Admirând cum se-nvârteşte

Totul, tot, pe zece deşte.

Şi, desigur, cei mai tineri,

Veri, nepoţi, băieţi şi gineri,

Trebuiau încurajaţi

Să ajungă deputaţi,

Senatori, bărbaţi de Stat,

Un mandat de deputat

Era, dragă, o arvună

Care merge dimpreună

Ca vocala cu-o consoană.

Cu silabele „Bu-get”

Aveau dreptul, get-beget,

Să se-nfrupte din belşug,

Ca viţeii, care sug.

Nu e ţara lor, când vor?

Nu e maica, vaca lor?

Nu mai ştiu care netot

Născoci un singur vot,

Că acum, după răzbel

Voturile sunt la fel,

Coconaşul

Cu rândaşul

E totuna şi egal,

Ce dezmăţ! Şi ce scandal!

Trei colegii erau rele!

Vai de păcatele mele!

Uite, parcă mi-e ruşine

Că votează orişicine,

Vrei să fii şi tu ca mine?

Ţi-arătam eu, stăi niţel

Că nu suntem toţi la fel.

Când vedeam că te întreci,

Te turnam, legat la beci,

Vreai şi tu să te alegi,

Nemâncat de ani întregi,

Şi să faci, tu, alte legi?

Zău? De fiştecare falcă

Tu-alegeai cu o scatoalcă,

Să n-o uiţi cât mai trăieşti,

Să nu uiţi nici cine eşti.

Dacă nu-i mai dam de fund,

Luam şi urna s-o ascund.

Cei mai buni alegători

Ne votau de zece ori,

La prostime mai târziu

Dam cinzeaca de rachiu

Şi de fitece fiţuică

Polul şi un chil de ţuică,

Câştigam aşa un loc,

Numai cu un boloboc,

Sigur ca să fii de tot

Sculai şi pe morţi la vot.

Minunata de metodă

Îi tihnise şi lui Vodă.

Oratorul de la chef

Părea să fi fost un şef.

Cauză necauză,

Se făcu o pauză.

Dar în masă, deodată,

Se porni un pumn să bată.

Însemna din asistenţă,

Că grăieşte-o Excelenţă.

Spânului, ca o femeie,

Îi venise o idee.

Îşi trecu mâna prin păr

Şi grăi într-adevăr:

– Vreau să ştiţi ce m-am gândit,

De trei zile nedormit,

Nu glumesc, nu spui poveşti…

Să le scriem la Bucureşti…

Că le-am da, din timp, şi lor

Hotorât un ajutor.

Prin tocmeli şi înţelegeri

Să le facem noi alegeri,

Cum ştim noi şi le-am făcut,

Pe tipicul cunoscut.

Avem leacuri şi reţete

Încercate şi concrete,

Pentru fel de fel de cazuri,

Mutre, nazuri şi necazuri,

Sfori sucite-n zeci de chipuri,

Chiuluri, panglici şi tertipuri

Şi, de s-ar ivi buclucul,

Mângâieri cu cauciucul.

Mă aştept ca mai apoi

Să ieşim la vot şi noi.

Dar nu punem în scrisoare;

Domnule sau frăţioare

Sau: stimate, onorate,

Titluri vechi şi perimate,

Ci, dibaci cum suntem iarăşi,

Vom începe cu: „Tovarăşi”.

Cred că, recunoscător,

Cel mai mare-n rândul lor

Ne dă-ndată, tuturor.

Şi moşiile-ndărăt,

După cum o să vă arăt,

Şi astfel, mai dai, mai lasă,

Ne vedem iar domni acasă,

Cât priveşte monarhia

S-a schimbat filozofia.

Am ajuns de câţiva ani,

Democraţi republicani.

Suveranul mult iubit,

E de altfel absorbit,

De supreme interese,

În gâlceavă şi procese,

Testamente şi-mpărţeală

De moştenire regală.

Într-o ţară depărtată

A chemat în judecată

Şi pe fosta ţiitoare,

Una din moştenitoare,

Grijuliu că bani-i scapă –

Şi pe taică-su din groapă.

Mândră, sfântă dinastie

Ai căzut în ţigănie.

Este vremea, se-nţelege,

Să-nălţăm pe noul rege,

O prăjină-n Cişmigiu,

Cu o teacă şi-un chipiu,

Trebuie iar înţeles,

Să scrim clar şi-n chip ales.

N-avem la Paris, prezente,

Toate marile talente,

Minţile mai eminente,

Toate penele măiastre,

Strânse-ale culturii noastre?

E ştiut, cultura toată,

Ca şi noi, îi exilată,

Şi, ca să vorbim deschis,

Elita-i aci-n Paris

Şi, adevăratul stil,

Neaoş, scrie în exil,

N-avem un trecut şi fapte?

Oare nouă sunt şapte

Nu-i al nostru, domnii mei?

N-avem scopuri, nu idei?

Nu-i ideea cea mai bună

Că fugirăm împreună?

Daţi-mi ţara îndărăt

Şi ce pot am să v-arăt.

Am concepţii în exil,

Şi poporu-i imbecil.

Faci din el ce vrei şi-ţi vine,

Ca să rabde ştie bine,

Rabdă tot şi tot înghite

Timpuri ne-mai-isprăvite.

Ca înghiţitoarea lui

Alta-n lumea asta nu-i

Dă-i borhot şi muci şi sânge,

El înghite, nu se plânge,

Cine vrea, cum vrea îl minte,

Imbecilul e cuminte,

Zece veacuri şi răbdarea

I-au lărgit înghiţitoarea.

Cu cinzeaca şi cu fleica

Uită tot şi toate neica,

Şi pe mă-sa şi pe ta-su

Şi ne creşte nouă nasu.

În temeiul căpătat

Orişicare ipistat

Este şi bărbat de Stat,

Asta, vezi, de noi se ştie

Şi avem psihologie,

De asemenea se ştie

Că plutim în poezie

Şi, fugind accelerat,

Ne-am găsit şi adunat,

Şi cu toate că-n absenţă,

La mezat şi-n concurenţă

Să ne scoatem pe furiş

Ochii am ţinut morţiş.

Să avem vreo cinci guverne,

Cu miniştri de externe

Dreapta, stânga şi mijlocul

Şi ne-ntoarcem şi cojocul.

Mai avem şi câţi fugari

Tot atâţia cancelari.

Într-adins ori din greşeală,

Prin Paris trecea Păcală,

În iţari, cu traista-n băţ,

Se brodi pe la ospăţ

Şi-mbucând din mămăligă,

I-auzea de jos că strigă.

Zise-n sine: „Să mă sui

Şi trei vorbe să le spui:

Puneţi-vă pofta-n cui.

Ce a fost s-a isprăvit.

Ce-aţi cătatără-aţi găsit.

Îngrijiţi mai abitir

De guverne-n cimitir

Şi mâncaţi şi înghiţiţi

Banii ţării măsluiţi.

Eu v-aş mai ura atât:

Să vi se oprească-n gât”.