Despre scriitorul-călător Aurel Podaru şi cartea lui cu prietenii întâlniţi în cale

          Aurel Podaru, editorul lui Pavel Dan, ne surprinde, din nou, cu cincizeci de proze scurte şi foarte scurte într-o carte intitulată sugestiv „Întâmplări cu personaje reale”. Este o carte între coperţile căreia Aurel Podaru a creionat, într-o frumoasă şi expresivă limbă românească (experienţa în mânuirea condeiului fiind evidentă), figuri de prieteni: colegi de şcoală, scriitori, jurnalişti, profesori, maiştri, oameni de rând pe care i-a întâlnit de-a lungul anilor.

          Aurel Podaru ar putea creiona chipuri a sute de prieteni şi cunoscuţi, fiindcă autorul „Baladei” a fost şi este un veşnic călător. Pentru scriitor orice om întâlnit în cale este un candidat la prietenia lui. Nu are maşină personală, dar circulă mult, cu personalul ori cu autobuzul în căutarea prieteniei. A cunoscut şi cunoaşte mult şi multe. În cartea de muncă am aflat că i s-au adăugat câteva file datorită mulţimii locurilor pe unde a poposit muncind, scriind, legând prietenii cu oameni deveniţi personalităţi şi pe care le evocă ca „un omagiu simplu şi firesc celor care s-au dăruit semenilor, celor care au construit (în timp) edificii durabile de cultură şi spiritualitate. Generos în aprecieri, dar şi riguros cu faptul obiectiv (istoric), autorul salvează de la uitare „boabe şi fărâme” de realitate trăită, trecându-le în realitate mărturisită, spune Monica Grosu în Cuvântul introductiv.

          Aurel Podaru povesteşte cum l-a cunoscut pe Valentin Raus, autorul unor cărţi de referinţă: „Comoara”, „Vopseşte-ţi părul castaniu”, „Tunetele de pe Bobâlna” etc. „Ceea ce m-a impresionat însă de la început la Valentin Raus a fost culoarea ochilor săi. Albastrul din priviri. Un albastru de culoarea cerului senin care emană blândeţe, bunătate, discreţie, mister. O culoare specifică ochilor lui Valentin Raus. Ceva ca şi cum ai spune „albastru de Voroneţ” (ca albastrul de Voroneţ). Sau câteva referiri la întâlnirea cu un alt fost jurnalist de la „Răsunetul”, respectiv Ion Moise: „La un moment dat uşa localului s-a deschis larg şi mi-a apărut în câmpul vizual un bărbat atât de simplu..., vorba Poetului, cam de vârsta mea. Când a dat cu ochii de mine s-a oprit brusc, cu o uşoară tresărire (mi s-a părut) şi m-a privit atent. O clipă doar. Apoi a întins degetul arătător spre mine şi m-a întrebat: Aurel Podaru?” ( Aşteptând ora plecării)

          Despre Radu Săplăcan, scriitorul de la Triteni, scrie că era „un spirit scânteietor, un camarad extraordinar, cu un adevărat cult al prieteniei, pătimaş ca unul care iubeşte cu toată fiinţa lui. Poet autentic, critic literar de mare fineţe, gazetar de prim rang, un intelectual pur-sânge, inepuizabil în vervă, pantagruelic în şotii şi farse, râsul lui fiind o altă faţă a plânsului profund, a tărâmului de dincolo de viaţă” – Afurisit şi tandru. Pe Radu Săplăcan l-am cunoscut bine. Copil fiind, venea deseori la bunica lui în Măluţ. Aveam vreo 5-6 ani. Eram vecini şi rudă prin alianţă. Ne jucam împreună, la gard. Era mereu neastâmpărat şi pus pe şotii. Făcea năzdrăvănii. Vara, îi duceam la Braniştea unde locuia, produse de origine animală, lapte şi ouă, iar el îmi dădea drept mulţumire câte un buzunar de pere „coadişe” să am pe drum, până acasă, la Măluţ.

          O prietenie de peste 30 de ani îl leagă pe Aurel Podaru de protopopul de Năsăud, Ioan Dâmbu. „În 1990, părintele protopop a fost, pentru câteva ore, oaspetele meu la Beclean. Cu această ocazie mi-a sfinţit casa (Doamne, o legiune întreagă de draci a luat-o atunci la fugă!) printr-o sfeştanie care a rămas în memoria familiei mele. A fost ajutat de fiul meu, Adrian, elev în clasa a VIII-a pe atunci. La plecare, părintele protopop mi-a spus în şoapte, „Adrian are vocaţie de preot”. Ascultă ce-ţi spun! Ce a urmat, nu mai contează. Astăzi, Adrian este cadru didactic cu doctorat la Facultatea de Teologie Ortodoxă al Universităţii „Babeş-Bolyai” şi prodecan şi preot în Cluj” (De 30 de ani, tot protopop!).

          Fiind un călător înnăscut, cum spuneam, Aurel Podaru colindă lumea satului, mai mult pe jos. „În duminica la care mă refer aveam de mers la o nuntă. Nunta foştilor mei elevi: Violeta şi Ioan, poetul. La Runcu Salvei, satul natal al Mirelui. De la Beclean la Runcu Salvei, cale de 30 km. O jumătate de oră de mers cu maşina. Şase ore de mers pe joc. Fără acces la calea ferată, autobuzele nu circulau duminica. Eventual o maşină de ocazie: singura mea şansă. Şansa de a nu rata evenimentul, vreau să zic”. Şi nuntaşul, zic eu, a ajuns, dar tot pe jos.

          Evocări pline de semnificaţii despre alte personalităţi sunt cuprinse în cartea lui Aurel Podaru: monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, Olimpiu Nuşfelean, Sever Ursa, Icu Crăciun, Domnica Dologa, Niculae Gheran, Ion Vlad, Andrei Moldovan, D. R. Popescu, Radu Mareş etc.

          Şi, în final, ca să-l parafrazez pe Ion Radu Zăgreanu, ce a scris o recenzie la apariţia „Baladei pentru şcoala de tractorişti”, spun că mâine, poimâine, alte secvenţe din prieteniile lui Aurel Podaru se vor vărsa firesc în râul altor naraţiuni.