DUMINICA A 5 –A DUPĂ PAŞTI

Textul din Sfânta Evanghelie de la Ioan, ce se citeşte astăzi, ne înfăţişează convorbirea Mântuitorului cu o femeie samarineancă, la fântâna lui Iacob, de lângă Sichem, în Samaria, unde a poposit Domnul în trecere spre Galileea. În cursul acestei convorbiri Mântuitorul rosteşte, printre altele, unul dintre adevărurile de temelie ale creştinismului: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca’n duh şi’n adevăr să I se închine” (Ioan 4,24). Din aceste cuvinte înţelegem două lucruri: mai întâi că Dumnezeu este duh, adică fiinţă spirituală, nematerială şi – în al doilea rând – că şi închinarea, cinstirea sau adorarea pe care I-o aducem, trebuie să fie potrivită cu fiinţa Sa, adică să aibă tot caracter spiritual. Pe aceste două adevăruri de temelie se sprijină şi cultul creştin, adică toate slujbele şi rânduielile sfinte prin care Biserica cinsteşte pe Dumnezeu şi prin care ea împărtăşeşte credincioşilor săi binecuvântarea, ajutorul şi harul lui Dumnezeu. Prin urmare, să cercetăm mai îndeaproape, ce înseamnă a ne închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr şi în ce constă caracterul spiritual al cultului creştin-ortodox.
Pe vremea Mântuitorului, păgânii şi-L închipuiau pe Dumnezeu sub forma zeilor sau al idolilor cu chipuri de oameni, de animale sau de diferite lucruri din natură schimbând astfel, după spusa Sf. Ap. Pavel, „…adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s’au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani 1,25). Şi tot o minciună era şi cinstirea pe care ei o dădeau acelor zei, cărora le aduceau jertfe sângeroase, de animale, (uneori chiar şi oameni), pentru a-i îmblânzi şi a-i face îndurători. Ba chiar şi cultul iudaic – cinstirea pe care poporul ales o aducea Dumnezeului adevărat – degenerase într-un cult care se reducea mai ales la jertfe de tot felul, aduse la templul din Ierusalim, sau consta în diferite practici formaliste, care nu făceau nici lui Dumnezeu vreo bucurie şi nici închinătorilor Lui nu le aducea vreun folos, pentru că sufletele lor rămâneau tot întinate de mulţimea păcatelor.
De aceea, Mântuitorul a osândit adesea formalismul acesta al cultului iudaic, amintind cuvintele proorocilor prin care ei arătaseră că Dumnezeu preţuieşte mai mult dreptatea, mila şi pacea decât jertfele sângeroase şi arderile de tot: „Că milă vreau, iar nu jertfă,
şi cunoaşterea lui Dumnezeu
mai mult decât arderile-de-tot” (Osea 6,6) – verset celebru, citat de Iisus ca exprimând propria Sa voinţă (vezi şi Matei 9,13 şi 12,7); sau: „Nu ţi s’a spus, o, omule, ce este bun?
sau ce anume cere Domnul de la tine,
decât să faci dreptate
şi mila s’o iubeşti
şi să fii gata să ţii pasul
cu Domnul, Dumnezeul tău?” (Miheia 6,6 – 8). Domnul izgoneşte cu biciul de funie pe neguţătorii din templu care transformaseră casa Domnului în casă de negoţ, iar pe cărturarii şi fariseii făţarnici, care dădeau zeciuială din izmă, mărar şi chimen, dar erau plini de răutate, de nedreptate şi de făţărnicie, îi asemăna cu mormintele frumoase văruite pe dinafară, dar pe dinăuntru pline de oase şi de toată necurăţia (Matei 22,24, u.).
Mântuitorul pune bazele unei noi religii – cea creştină – care nu se mai întemeiază pe teama pe care o inspirau zeii păgâni, ci pe nobilul sentiment al iubirii care leagă pe părinţi de copiii lor buni. El întemeiază şi cultul cel nou al acestei religii, adică modul adevărat de a cinsti pe Dumnezeu: cultul în duh şi adevăr. Căci ce este cultul? Cultul constă din formele şi mijloacele prin care credinciosul caută să se pună în legătură cu Dumnezeu, să-I simtă prezenţa atotputernică şi bunătatea, să-L cinstească, să-L preamărească şi să-I mulţumească, să-L roage şi să dobândească de la El ajutorul şi bunătăţile pe care numai El le poate da. Cultul acesta trebuie să fie însă, mai întâi, spiritual, căci Dumnezeu nu are trup material, El este duh sau spirit. Dumnezeu nu este aici sau acolo. El nu sălăşluieşte nici în templul din Ierusalim cum credeau iudeii, nici pe muntele Elgal sau Garizim cum pretindeau samarinenii, nici în idolii cu chipuri de oameni sau de monştri pe care îi adorau păgânii. El este veşnic şi pretutindeni prezent, poate fi găsit oriunde şi oricând ne gândim la El sau Îl chemăm, prin rugăciune smerită şi din inimă.
Dar pentru a-L descoperi pe Dumnezeu, pentru a-I simţi prezenţa şi pentru a ne pune în legătură cu El, nu trebuie să plecăm înafara eului nostru, din partea pusă de El însuşi în fiinţa noastră, adică din sufletul sau duhul nostru în care se află chipul şi asemănarea Lui. Acestea sunt cele două mari probleme pe care Mântuitorul le formulează în cuvintele rostite către samarineancă, amintite aici: spiritualitatea fiinţei lui Dumnezeu şi interiorizarea legăturii noastre cu El, a cultului sau închinării pe care se cuvine să I-o dăm.
Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Şi nici nu vor zice: Iat-o e aici!, sau: Acolo! Că iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17,21). Dacă nu-L vom găsi pe Dumnezeu mai întâi aici, în noi înşine, nu-L vom mai găsi nicăieri. Şi de aici trebuie să pornească tot ceea ce ne simţim datori să-I aducem, adică prinosul nostru umil de cuvenită închinare sau cinstire. Primul altar şi primul tron al Dumnezeirii este inima credinciosului. Numai ceea ce izvorăşte din inimă ajunge la Dumnezeu şi Îl cinsteşte cu adevărat. Numai rugăciunea pornită din inimă curată şi smerită e bine primită şi ascultată de Dumnezeu.
De aceea, lungile bolboroseli şi poliloghii sunt înlocuite de către Mântuitorul cu rugăciunea simplă şi firească a fiilor pământeşti către Părintele ceresc: „Tatăl nostru…” rugăciune scurtă, dar atotcuprinzătoare şi atât de minunată, care va rămâne de-a pururi modelul neîntrecut şi dumnezeiesc al rugăciunii creştine. Şi nu sacrificiile de ţapi şi de viţei urmau să spele de atunci înainte conştiinţele încărcate de păcate, ci smerenia şi pocăinţa izvorâte din inimă, ajutată de harul sfinţitor al Sfântului Duh, care s-a pogorât peste Biserică, în ziua cincizecimii şi care lucrează prin apa sfinţită a Botezului, prin puterea Sfântului Mir şi prin Taina Mărturisirii.
Prin urmare, iată adevărul fundamental pus de Mântuitorul însuşi la temelia Bisericii Sale şi pe care, apoi, Biserica a clădit întregul cult creştin de astăzi, prin care noi cinstim cu adevărat pe Dumnezeu şi dobândim harurile Sale. Pe temelia aceasta – pusă de Domnul însuşi – Biserica a întocmit rânduiala de rugăciuni, de cântări, de citiri şi de acte sfinte din slujbele celor şapte laude, prin care noi cinstim în fiecare zi pe Dumnezeu (vecernie, utrenie ş. a.), a alcătuit slujbele Sfintelor Taine (Botezul, Mirungerea, Mărturisirea, etc.) şi celelalte slujbe prin care Biserica binecuvântează şi sfinţeşte viaţa credinciosului în momentele şi împrejurările ei mai de seamă, precum şi lucrurile de care el are nevoie pentru viaţa casnică şi gospodărească, socială şi religioasă, cum este aghiasma sau sfinţirea apei, binecuvântarea caselor, etc. În întregimea lui, cultul alcătuieşte una dintre comorile cele mai de preţ ale credinţei noastre ortodoxe.
Unora li se pare cultul acesta prea încărcat de forme şi de lucruri materiale şi ca fiind în contradicţie cu închinarea în duh şi adevăr de care vorbeşte Mântuitorul. Aceştia uită însă că, dacă Dumnezeu este duh (spirit pur), noi în schimb suntem făcuţi din trup şi din suflet. Prin urmare, suntem datori să cinstim pe Dumnezeu, să ne închinăm Lui în întregimea fiinţei noastre, adică cu sufletul şi cu trupul, după cum ne îndeamnă dumnezeiescul Apostol Pavel: „Slăviţi-L dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!” (1 Corinteni 6,20). Închinarea pe care o aducem lui Dumnezeu izvorăşte din duhul nostru, adică din inima şi din mintea noastră; dar ea trebuie însoţită de închinarea dinafară, care o exprimă sau o face văzută prin mişcări ale trupului (îngenuncheri, facerea semnului crucii, înălţarea mâinilor şi a ochilor spre cer, etc.), sau prin lucruri materiale (apa, untdelemnul, pâinea, vasele şi veşmintele sfinte, etc.) . Domnul însuşi vorbeşte de această unitate strânsă dintre spirit şi materie (formă văzută) în cult: „Adevăr, adevăr îţi spun, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,5). Deci, puterea spirituală, nevăzută, a Duhului lucrează prin apa văzută a Botezului. Şi aşa este cu toate tainele şi lucrările sfinte săvârşite de Sfântul Duh în Biserică prin slujitorii ei sfinţiţi. În cultul nostru, totul ne duce cu mintea la cele cereşti şi tinde să ne apropie de cele spirituale, dar cu ajutorul celor materiale.
Astfel, când ne adunăm pentru rugăciune în biserici, îl avem aici prezent pe însuşi Domnul, căci El însuşi a spus: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18,20). Biserica aceasta văzută este icoana celei nevăzute, este casa lui Dumnezeu sau cerul pe pământ: „Dar întru mulţimea milei Tale voi intra în casa Ta,
în frica de Tine mă voi închina spre locaşul Tău cel sfânt” (Psalmul 5,7). În ea suntem împreună locuitori cu sfinţii: „În locaşul măririi Tale stând, în cer ni se pare că stăm, Născătoare de Dumnezeu…” (Triod, slujba utreniei de luni din prima săptămână postului mare). Când intrăm aici „toată grija cea lumească (trebuie) să o lepădăm” şi „sus să avem inimile!”
Tot ce se săvârşeşte aici de către sfinţiţii slujitori, toate formele externe ale cultului, sunt semne văzute ale acelei închinări în duh şi în adevăr, sunt expresii ale unor stări sufleteşti, ale unor simţăminte religioase, ale credinţei noastre în Dumnezeu, ale iubirii noaste faţă de El. Aşa de exemplu, când facem semnul crucii noi credincioşii ne aducem aminte de patimile de pe cruce ale Domnului, prin care El ne-a mântuit; când îngenunchem sau ne prosternăm la pământ prin metanii, arătăm semnul supunerii faţă de atotputernicia lui Dumnezeu, precum şi pocăinţa pentru păcatele săvârşite; când ne ridicăm ochii sau mâinile spre cer, ne înălţăm odată cu ele şi cugetul nostru la Dumnezeu, „de unde va veni tot ajutorul nostru”. Prin toate acestea, trupul se asociază cu sufletul, ia şi el parte la preamărirea lui Dumnezeu, împlinind astfel îndemnul Sf. Ap. Pavel: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu; e închinarea voastră cea duhovnicească” (Romani 12,1 – 2).
Tot aşa şi lucrurile (elementele materiale) pe care le întrebuinţăm în cultul divin. Toate sunt simboluri sau închipuiri ale unor fapte din istoria mântuirii noaste, sunt semne văzute ale unor lucruri cereşti, nevăzute, ori sunt chiar purtătoare ale unor daruri spirituale, reale, care ni se comunică de sus prin ele. Aşa este cu apa sfinţită a Botezului, în care lucrează puterea curăţitoare a lui Dumnezeu; aşa este cu Sântul Mir, care ne împărtăşeşte darurile Sfântului Duh; aşa est cu pâinea şi vinul sfinţite la Sfânta Liturghie; care devin însuşi trupul şi sângele Mântuitorului, ce nise dă prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei. De asemenea, cinstirea pe care o dăm sfintelor icoane se suie la persoanele sfinte zugrăvite pe ele, aşa cum spune Sf. Vasile cel Mare şi aşa mai departe.
Prin urmare, în cult, totul are o bogată şi înaltă semnificaţie spirituală. Cele văzute ne înalţă cu gândul la cele nevăzute, lucrurile materiale ne descoperă pe cele nemateriale, cele naturale ne conduc spre cele supranaturale. Prin ele, credinciosul asociază şi natura neînsufleţită la cultul divin, făcând-o să ia parte la cinstirea adusă de noi lui Dumnezeu.
Aşadar, iată ce înseamnă să ne închinăm lui Dumnezeu „în duh şi adevăr”. Închinarea pe care o aducem lui Dumnezeu prin cultul Bisericii noastre, este o adevărată cinstire a lui Dumnezeu. Este o închinare „în duh şi adevăr”, pentru că toate formele văzute din care este alcătuit cultul au un înţeles şi caracter profund spiritual, izvorând din acea rădăcină nevăzută care este în duhul sau în sufletul nostru la care se referea şi Mântuitorul în convorbirea Sa cu samarineanca. Inima, cugetul, duhul sau lăuntrul nostru sunt rădăcina pomului; formele externe ale cultului sunt ramurile, frunzele, florile şi roadele care lăstăresc dintr-însa şi care sunt cu atât mai bogate cu cât rădăcina este mai puternică şi mai plină de sevă. Primejdia este numai atunci când se întrerupe legătura continuă care trebuie să existe între rădăcină şi ramuri, adică între duhul nostru şi formele externe ale cultului. Când formele acestea nu se mai sprijină pe curăţia inimii, pe iubirea de dreptate din care ele trebuie să izvorască, atunci devin goale, lipsite de sens şi conţinut, ca ramurile uscate ale arborelui în care nu mai circulă seva dătătoare de viaţă de la rădăcină. Atunci semnele văzute devin zadarnice, fără folos pentru mântuire, şi nu au mai multă valoare decât a păgânilor. Atunci nici semnul crucii, oricât de des l-am face, nici metaniile şi îngenuncherile, nici postul şi nici altele nu au nici un preţ înaintea lui Dumnezeu, dacă sufletul nostru este plin de necurăţia păcatelor.
*
Să nu fim dintre cei ce cinstesc pe Dumnezeu numai cu gura şi buzele, ci dintre aceia care Îl cinstesc cu adevărat, adică şi cu gura dar şi cu inima lor, îndeplinind poruncile lui Dumnezeu. Căci adevărata cinstire a lui Dumnezeu se întemeiază pe împlinirea voii Sale pe credinţa în El, pe iubirea de Dumnezeu şi de semeni, pe iubirea dreptăţii şi a păcii, pe smerenie şi pe facerea de bine. Prin acestea, şi actele noastre de cult, prin care ne închinăm lui Dumnezeu, îşi capătă valoarea lor, devin rodnice, plăcute lui Dumnezeu şi folositoare pentru mântuire. Aşadar, să îndeplinim sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Prin El deci (adică prin Hristos) să-I aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică roada buzelor care-i mărturisesc numele. Nu uitaţi facerea-de-bine şi părtăşia bunurilor, căci în jertfe ca acesta găseşte Dumnezeu plăcere” (Evrei 13,15 – 16).