Economistul Ioan Poenar: Este timpul să ne trezim sau ,,ultimul tren” al satului românesc

La Editura ,,George Coșbuc” din Bistrița a apărut, de curând, unul dintre volumele cele mai reprezentative pentru perioada actuală. Nu este vorba de o operă de ficțiune, ci de o mărturisire și de formularea unei speranțe care cumulează zbaterile sufletești ale unei părți a societății rurale românești, de nu cumva, a românilor în general.
Cartea se numește ,,Însemnările țăranului din mine” și este scrisă de conjudețeanul nostru, Ioan Poenar.
Tema cărții este situația deosebit de dificilă pe care o trăiește în prezent țăranul român și satul românesc, la ieșirea din societatea socialistă, după o perioadă de 30 de ani de tatonări, în perimetrul speranțelor și al eșecului. Autorul așează în fruntea volumului un ,,Cuvânt înainte” care prezintă starea de spirit care l-a mobilizat să-și formuleze, în acest mod, ideile privitoare la ieșirea din impas a țărănimii și a fiilor satului românesc, astăzi, într-o poziție cvasisinucigașă.
M-am născut în satul Canciu, actualmente numindu-se Dumbrăveni. Aici am copilărit, mi-am petrecut o parte din anii de școală și adolescență, am iubit satul. Am iubit dintotdeauna pământul. Colectivizarea, sub regimul comunist, deși aveam doar cinci ani când a fost făcută, mi-a lovit puternic sufletul creând o rană sufletească ce s-a vindecat foarte greu.
Ioan Poenar a absolvit secția de Bănci-Finanțe a Facultății de Științe Economice a Universității ,,Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, desfășurându-și bună parte a carierei profesionale la Banca Națională din Năsăud, iar după 1990 în economia liberă. Lucram la o bancă și mă ocupam de creditarea firmelor, spune autorul la pagina 144, arătând mai departe câteva artificii ale economiei socialiste, de care se uza pentru ca situația economică să dea bine în acte, la producție fără desfacere, adică pe stoc. Complexitatea relațiilor sociale și profesionale puse în mișcare pentru a acoperi o stare de fapt necorespunzătoare este așezată de autor sub cupola acoperitoare a termenului complex ca un concept – descurcăreală. Ce însemnează a se descurca? Însemna a face orice, mai ales a ocoli legea pentru a atinge un țel.
Ne amintim, călugărul Nicolae Delarohia, nimeni altul decât scriitorul N. Steinhardt, aprecia că nu există ceva mai abominabil social decât acest a se descurca având ca ingrediente: minciuna, șmecheria, corupția, hoția, nerespectarea legii.
În uriașul angrenaj al societății socialiste existau zone care se acopereau prin declarații false în toate domeniile de activitate, evident și în agricultură, pe care Ioan Poenaru o explorează sub aspectul descurcatului și însemnând furt, hoție, din ceea ce purta etichetă de proprietate comună. Pentru a supraviețui, țăranul trebuia să-și fure propria muncă de la colectiv: câțiva saci de cartofi, de porumb, unul-două care de fân etc.
Prin încheierea activității profesionale și intrarea la pensie, Ioan Poenar, având o profundă înțelegere a fenomenului economic și cunoscând legislația prezentă, și-a propus să contribuie la dezvoltarea satului natal, Canciu (Dumbrăveni), unde, pe cele 17 hectare de teren, proprietate a familiei sale, a încercat forme de activități și investiții productive (sute de mii de euro), lovindu-se, însă, de dificultăți, de la cele tehnice, la unele, care presupun schimbări ce implică și comunitatea.
Pentru îmbunătățirea stării prezente a agriculturii românești, constată autorul, este necesară comasarea terenurilor agricole pentru a se înscrie în suprafața cerută de legislația Uniunii Europene în vederea accesării de subvenții și a rentabilizării.
Ideile lui Poenar pentru revitalizarea satului românesc, părăsit de tinerii care pleacă în Occident pentru a se realiza, sunt expuse în Proiectul pentru înființarea Platformei civice- Renașterea satului românesc, având ca obiectiv formulat salvarea economică și spirituală a statului românesc, iar patron spiritual pe Lucian Blaga, autorul mirabilului vers ”Eu cred că veșnicia sa născut la sat.” Deviza noastră” scrie Ioan Poenar este, ”salvăm satul românesc, salvăm Patria.”
Pământul, resursa excepțională pe care o posedă satul românesc, nu poate fi neglijată și trebuie să devină cel mai important partener al țăranului, care-și poate câștiga traiul, rândui viața, fără a pleca în străinătate. Chiar dacă în unele zone s-a realizat, comasarea suprafețelor de teren pentru a putea fi lucrat mecanizat este pricină de poticnire pentru țăranii reticenți, fie din cauza tristei experiențe cu colectivizarea, fie din amânarea izvorâtă din speranțele tinerilor, aflați în străinătate, și care spun că la întoarcere vor face ei ceva. Întoarcerea este sub semnul probabilului și a unei date neprecizate.
Primul pas și cel mai important este pentru Platforma civică comasarea terenurilor, în care Ioan Poenar crede și pentru care se exprimă, demersul fiind crucial pentru salvarea satului românesc. Este timpul să ne trezim. Pe o proprietate de 3 -5 ha, împărțită în 10-20 parcele, fiecare parcelă având o suprafață de 10 – 15 ari, nu se mai poate face o agricultură rentabilă. Această organizare a fost valabilă acum 100 de ani, spune autorul. În texte pe care Ioan Poenar le numește Scrisori, face calcule de rentabilitate economică pentru o familie, demonstrând că pentru creșterea animalelor sunt necesare loturi de minimum 50 de hectare, iar pentru înființarea de livezi, minimum 5 hectare. Este nevoie de ferme mici, rentabile, și de un sprijin al statului la înscrierea terenurilor în cartea funciară. Ioan Poenar nu uită să amintească piedicile conștiente pe care le pun o parte din boierii români în calea dezvoltării agriculturii românești din zona de deal, în care se înscrie și localitatea Canciu.
Pledoaria pentru acest tip de economie rurală, pe care o face economistul Ioan Poenar, este amplă, este în trendul european și, evident, pentru înțelegere, trebuie citită cu atenție carte. Demersul autorului cuprinde referiri la revitalizarea satului, a optimismului românesc care poate fi susținut de orizontul de dezvoltare.
Volumul beneficiază de Postfața scriitorului Dumitru Munteanu, cu un verb foarte aspru la adresa distrugerii economiei românești de după 1990. Sunt ,,înecați în călimară”: deputatul, senatorul, băncile, conducătorul fiscului județean, clasa politică, atentă să nu vândă țara, ci să o dea pe gratis, în schimbul profitului personal. Cu acele năravuri a luptat între 1990-1994 economistul Ioan Poenaru, în final, trebuind să renunțe în fața valului demolator al țării.
Chiar dacă textul se adresează direct locuitorilor Comunei Giurgești, localității Canciu (Dumbrăveni), schema logică a dezvoltării este valabilă pentru întreaga zonă rurală a țării și cartea cu mesaj ultimativ (,,ultimul tren”), foarte folositoare, iar grija pentru satul natal, admirabilă.