Editorial de Andrei Moldovan: Procese verbale confuze (1)

Promiteam în editorialul de luna trecută să vin cu exemple concrete în privinţa autorilor care produc versuri opace, care nu comunică nimic poetic, textul fiind doar o consemnare de proces verbal, şi acela cât se poate de stângaci. Intenţionam să prezint aici vreo trei versificatori, dar sunt aproape obligat de „bogăţia” materialului pe care îl am la dispoziţie să mă opresc doar la unul, cu promisiunea de a continua şi în numărul viitor. Nu dau numele autorului (nici nu este prea important), pentru că eu consider că mai vinovaţi decât aceşti rătăcitori sunt cei care îi încurajează şi îi susţin, de cele mai multe ori din bani publici. Dar, să nu pierdem nici timpul şi nici spaţiul din pagină.
Patriotismul este o temă preferată, mai ales că se serveşte oricând şi oricum. Iată ce ne spune aspirantul la glorie: „Lăsaţi-ne acasă/ La coada vacii noastre/ Aicea să trăim/ Cu dragostea în coaste.” Că autorul vrea să iasă din Uniunea Europeană aş putea înţelege, dar cum ar putea trăi cu dragostea din coaste e mai greu de priceput, chiar dacă, în aceeaşi poezea (nu o pot numi poezie!) mai dă unele explicaţii, aproape coerente: „Mai bine stăm aici/ Ca să-mi mănânc rahatul”. Aşa mai merge, chiar dacă autorul opteză uneori pentru o soartă mai bună în termeni ceva mai apropiaţi de poezia tânără şi rebelă: „Să ai noroc când mergi la groapă/ Să-ţi pună casă de marcat/ Să nu ai bani, să te refuze,/ Căci te eşti marele căcat.” Iată un simplu banc porcos şi slăbuţ, care nici măcar nu ar fi avut nevoie de versuri. (Nu intervin cu nimic în transcrierea versurilor, de teamă să nu deranjez „licenţele poetice”, fie că este vorba de greşeli de ortografie, abundente, de punctuaţie, fie de incoerenţe.)
Paleta tematică a autorului este însă extrem de bogată. Iată, în 11 catrene ne explică modul în care el ţine cura de slăbire. E cam aşa: „După masă un măruţ/ De se poate viermănos/ Că de-l văd pe acela mic/ Îmi vărs maţele pe jos.” Da, profundă exprimare, gingaşe versuri! Abia pregătirea gomboţilor de prune o mai poate concura, dar fără să ştim dacă se recomandă sau nu pentru cura de slăbire: „Într-o tavă pui pesmetul/ Cu mult zahăr peste el/ Scoţi acolo purceluşii/ Ce-s acuma un purcel.” În sfârşit, cred că la această reţetă până şi gospodinele s-ar putea încurca. Dar marea luminare vine până la urmă: „Retrăiesc acuma clipa/ C-am mâncat vreo 5 sau 3/ Gustul lor mă-nebuneşte/ Iau prune şi-mi vin idei...” Ei, iată cum vin ideile la casa omului dacă citeşti! „Şi asta încă nu e tot!” Dacă cititorul insistă, poate afla lucruri folositoare despre importanţa vişinatei: „Mai pui încă o dată/ Că-i hipermanganat/ Mânci vişinele toate/ Că-i viaţa de rahat.” Se vede că poetul este atras irezistibil de delicatesurile turceşti; oricum se mişcă, dă de rahat! Mai ciudat este că o face lată când pune băutura după ureche: „Eu an de an aştept/ Un pic de vişinată/ Să-mi pun după ureche/ Şi-apoi s-o facem lată.” Măcar dacă ar fi pus-o în ureche, poate ar fi avut o şansă să ajungă unde trebuie!
Chinuit de durerile facerii, de versuri, se înţelege, aspirantul la favorurile muzelor este preocupat în primul rând de propriile-i scrieri, de aceea, lansările volumelor îi dau emoţii, şi cheltuieli, evident: „Fidelii mei susţinători/ Şi cititorii mei de seamă/ Mă faceţi iarăşi fericit/ Azi vă invit pe toţi la cramă.” E o măsură bună, pentru că acolo se conturează geniile, se redimensionează îndemnurile, se iau marile hotărâri: „În glumă sau în treacăt mă opresc/ Privind în spate cu nesaţ/ De viaţa asta m-aş lăsa/ Dar dragul poeziei nu o las.” Asta e, cu poezelele incoerente, tot înainte! Mai ales că tipărirea volumului e plătită din bani publici...

Andrei Moldovan