Elena M. Cîmpan: Condimentele romanului

     Pornind de la un citat al cărții „Scrisori din Regatul Pustnic”, autor Hayden Dorf, „deși șaptezeci la sută dintre condimentele lumii provin din India, bucătăria noastră (a indienilor, n.n. ) nu este caracterizată de utilizarea excesivă a acestora”, în măsură să dezvăluie aspecte despre o bucurie a reușitei într-un domeniu, împărtășim ideea, în sensul că scrierea, în general, pornește de la un tipar, pe marginea căruia „foarfeca” iscusită a creatorului alege să decupeze mai mult sau mai puțin, după model, după dimensiuni și după bunu-i plac, de ce nu? – cel care îl are în față în permanență pe cel al cititorului, al beneficiarului și al pieței de valori/ de valoare.

      Dacă n-am ști că face parte dintr-o trilogie, „Scrisori din Regatul Pustnic”, intitulat „roman”, dar depășind genul epistolar, episodic și totodată dinamic în paginile cărții, volumul ar fi de sine stătător, cu acoperire în tot ce înseamnă stabilitatea unei asemenea specii literare, amplu, complex, polifonic, având în vedere vocile personajelor, ale textului însuși, labirintic, desfășurat pe trepte, care urcă într-o spirală a devenirii, a maturității unui narator. Narator, pornit într-o expediție exotică, fără să știe că aceasta îi va schimba viața, destinul. Am mai întâlnit, parcă, un astfel de excurs- capcană, la Mircea Eliade, ajuns în India, acolo unde, în locul lui, îl lasă să vorbească, să trăiască, să (se) învețe, pe tânărul Allan, cu a lui Maitreyi. O primă condiție, un prim ingredient este îndeplinit de roman, și anume încadrarea lui într-o serie, într-o trilogie, ca să asigure continuitate, să stârnească interes și să ofere un orizont de așteptare.

     La Hayden Dorf, scrisorile ajunse ( în ) roman sunt pe post de „respiro” de la narațiune, dau savoare prin lirism, prin ele se recunoaște judecata lui George Călinescu, potrivit căreia nu există genuri pure. De cele mai multe ori, epicul și liricul ( dramaticul, de la sine, prin dramatismul unor scene, mai ales când e vorba despre scene dure, de viață și de moarte ) conviețuiesc în armonie, în lumina unui text de viață lungă. Astfel, un alt „condiment”, îmbinarea genurilor poate fi în măsură să creeze opera de succes.

     Elemente de cultură și civilizație îndepărtate, exotice, fascinante, prezentate în detaliu, nume de orașe, de regiuni, particularități vestimentare, observate de ochiul mereu pregătit să realizeze diferențe între lumi, „Coreencele (...) par toate niște siluete de porțelan care se întorc de la vreun bal. Sofisticate și grațioase, de o eleganță ireproșabilă”, oferă și conferă autenticitate necesară unui demers de o asemenea anvergură. Am extras din dialogul telefonic dintre Alex și părinții lui, Anthony și Olivia. Și, pentru că i-am numit,  e momentul personajelor. Americanul Alex Robinson, 27 de ani, poet, lucrează la Primăria din Lincoln, Nebraska, și participă la o conferință internațională de achiziții publice, desfășurată în Coreea de Sud, la Seoul. În program, are loc și o vizită la zona demilitarizată, între Coreea de Sud și Coreea de Nord, în timpul căreia, în urma unei explozii, el și încă doi bărbați, indianul Vijany Kumar și sergentul sud coreean Lee Min- Ho, sunt luați prizonieri, internați în spital spre vindecare, urmând ca eliberarea lor să fie condiționată de participarea Coreei de Nord la jocurile olimpice. Acțiunea se complică și se încarcă de multe informații, noroc de structura disciplinată a cărții, în capitole, 80 la număr, care ajută la o bună organizare a materiei narative, într-o construcție de reținut. În spital, Lee Min- Ho îl roagă pe Alex să scrie, în numele lui, scrisori către logodnica lui, Jin -A. Acele scrisori, pe lângă faptul că sunt de o valoare lirică deosebită, sunt în măsură să dovedească faptul că ei trăiesc. De altfel, scrisorile sunt publicate în ziare, tocmai ca mărturie scrisă. Astfel, caracterul individual, intim, al unei relații, apare pe primele pagini, lucru cert al unui aranjament dincolo de suprafața sentimentelor. Și, pentru ca ițele să fie mai bine încurcate, Alex se îndrăgostește de Kim Hyo-Ri, medic în devenire, care îl îngrijește în spital. În acest timp, Lee Min- Ho moare, nu înainte de a-l ruga pe Alex să o caute pe Jin – A și să rămână cu ea o sută de zile, în speranța că se vor cunoaște mai bine. Maiorul Pak, cel care dirijează totul, cu abilitate, e pe cale să se  căsătorească cu Hyo – Ri, la comandă, astfel încât Alex să fie nespus de trist și să-și dorească să nu părăsească spitalul. Ceea ce pentru alții însemna libertate, pentru el, despărțirea de Hyo-Ri. Citind presa, tatăl lui Alex recunoaște că acele scrisori nu sunt decât ale fiului său și, astfel, visează la ziua revederii.

     Pe lângă această acțiune complicată și bine dirijată de către narator, rolul scrisorilor în/ din roman este unul definitoriu. Practic, ele vorbesc despre un poet, surprind o realitate interioară și exterioară, cu accent pe natură, din îndepărtata țară a pinilor. Tot un rol marcant îl îndeplinește în desfășurarea acțiunii, mai mult a trăirilor, pentru că este un profund roman bazat pe dominanta psihologică, a relațiilor dintre personaje, abia spre sfârșit, intrat în scenă, și anume religia. Trimiteri, „dacă nădăjduim în ceea ce nu vedem, așteptăm cu răbdare” ( Sf. Petru ), consensuri, precum DMZ ( zona demilitarizată )  să însemne Dumnezeu face Minuni în fiecare Zi, își fac loc și întrețin o anume atmosferă magică a textului.

     Și, pentru ca nicio tehnică narativă să nu rămână pe dinafară, după Șeherezada care povestește la nesfârșit, mai apare un „tâlc”, încă de la început. Este vorba despre o ziaristă de succes, Ella Madison, care vine din America în India să scrie articole despre cele întâmplate, pe baza unor înregistrări puse la dispoziție de către Vijay, presupus a fi chiar Alex însuși, ca-ntr-o poveste în poveste, pe modelul matrioska.

     Deși complicată, prin subiect, prin personaje, prin amploare, prin substituiri și divagări, prin încărcătură informațională, peisaj, de altfel, specific, marilor romane, scriitura lui Hayden Dorf este una bine strunită, energică și captivantă, apropiindu-se în mare măsură, și prin finalul deschis, de proza modernă, pe dimensiuni mai scurte. Intrată în lumea cărților, pe un raft preferențial, „Scrisori din Regatul Pustnic” așteaptă, conform unei legi nescrise, „trei ani orbi, trei ani surzi și trei ani muți”, pentru ca apoi să aibă o viață lungă și de inspirație universală. Categoric, romanul este unul ecranizabil și, cu siguranță, se va întâmpla și filmul, știind că există disponibilitate spre această împlinire, prin arte.