Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj – Reprezentanța Bistrița-Năsăud a organizat Gala Premiilor Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud. Evenimentul s-a desfășurat online, pe platforma Zoom, vineri, 17 decembrie 2021, începând cu ora 19.00, și a fost transmis live pe pagina de facebook a Editurii Școala Ardeleană: www.facebook.com/scoalaardeleanacluj.ro, şi pe youtube

Juriul, format din Icu Crăciun, Virgil Raţiu, Vasile Vidican şi Menuţ Maximinian, a decis acordarea următoarelor premii:

Premiile Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud

-Premiul de Excelenţă (in memoriam):

 Andrei Moldovan – „Cărţi şi autori din judeţul Bistriţa-Năsăud”, Editura Şcoala Ardeleană

(Laudatio - Vasile George Dâncu şi Menuţ Maximinian)

 

Premiul „Andrei Mureşanu” pentru poezie ( in memoriam)

Vasile Dâncu, „Poeme din topor”, Editura Şcoala Ardeleană

Vasile Dâncu, “Le Chant du village”- “Cântecul satului”, Jacques Andre Editeur, traducere Jean Poncet şi Liliana Somfalean

(Laudatio: Vasile George Dâncu)

 

Ion Urcan, „Secundele melcului”, Editura Şcoala Ardeleană

(Laudatio Ileana Urcan)

 

Premiul „Gavril Scridon” pentru critică, istorie literară, eseu

-Mircea Gelu Buta – „Umbre ale unor oameni de seamă”, Editura Şcoala Ardeleană

(Laudatio: Zorin Diaconescu)

 

Mircea Daroşi, Gavril Istrate – “Ardeleanul moldovenizat”, Editura Ecou Transilvan

(Laudatio Icu Crăciun)

 

-Premiul „Radu Petrescu” acordat unui scriitor care nu este membru al SS B-N:

Mircea Muthu pentru întreaga exegeză rebreniană şi colaborarea cu Bistriţa-Năsăud

 (Laudatio: Olimpiu Nuşfelean)

 

Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză

Vasile V. Filip – „Însemnări de-a lungul vremii”, Editura Charmides

(Laudatio Icu Crăciun)

 

-Ioan Cioba (Heiden Dorf) – „Scrisori către regatul pustnic” Editura Charmides

(Laudatio: Ionela Nuşfelean)

 

Premiul pentru publicistică

Olimpiu Nuşfelean, la 20 de ani de la apariţia revistei „Mişcarea literară”

(Laudatio Vasile Vidican)

 ***

Menţionăm faptul că au fost premiaţi colegii care şi-au depus cărţile la sediul nostru ( str. Bistricioarei, nr. 6, în incinta ziarului Răsunetul) şi că au fost şi alte cărţi bune, care meritau să fie premiate, însă nu putem acorda, la aceeaşi categorie, premiul mai mulţi ani la rând aceluiaşi coleg.

            Darul nostru pentru colegi, dar şi pentru cititorii care doresc să ne cunoască judeţul, va fi “ Spiritul locului, județul Bistrița-Năsăud prin ochii scriitorilor”, Editura Școala Ardeleană, Cuvinte de însoțire Irina Petraș, volum editat de Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj și periodicul Răsunetul Cultural. Vă aşteptăm, cu contribuţii, în Răsunetul Cultural.

            Vă dorim Sărbători cu pace, sănătate şi un An Nou cu cărţi frumoase, iar noi să ne putem bucura, împreună, de rezultatele colegilor. 

Preşedinte SSBN,

Menuţ Maximinian

 

Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud (ASSBN) este o asociaţie cu personalitate juridică, înfiinţată sub această structură în 2019, având ca membrii fondatori pe Icu Crăciun, Virgil Raţiu, Vasile George Dâncu, Andrei Moldovan, Menuţ Maximinian, ce şi-au asumat toate obligaţiile (inclusiv cele financiare) cerute pentru fondarea noii asociaţii (ASSBN). Asociaţia numără peste 50 de membri, iar preşedinte de onoare este Irina Petraş, preşedintele Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Asociaţia are caracter non-profit şi realizează o serie de activităţi, printre care: instituirea unor premii anuale pentru cele mai bune cărţi apărute, pe genuri literare; cicluri de prelegeri culturale ale scriitorilor în liceele din judeţ; întâlniri cu redactori ai unor reviste literare din ţară; prezentarea unor cărţi-eveniment, în prezenţa autorilor; realizarea unor dezbateri tematice, cu participarea unor invitaţi etc.

Premiul de Excelenţă (in memoriam): Andrei Moldovan – „Cărţi şi autori din judeţul Bistriţa-Năsăud”, Editura Şcoala Ardeleană

(Laudatio: Vasile George Dâncu)

 

         Este greu de vorbit despre domnul profesor Andrei Moldovan, prietenul nostru. A fost un om serios. Ce mi-a plăcut la această carte? Dincolo de cartea în sine scrisă de autor, bineînţeles apărută postum, este capitolul de la final care se numeşte „Gânduri spre cer”, unde Irina Petraş, Adrian Popescu, părintele Cîndea, Virgil Raţiu, Olimpiu Nuşfelean, Aurel Podaru, Vasile Filip, Icu Crăciun, Andreea Hedeş, Vasile Vidican, Cornel Cotuţiu scriu despre Andrei Moldovan după plecarea lui la cele veşnice. La această carte şi la acest capitol de evocare a lui Andrei Moldovan mi-a plăcut faptul că toate aceste texte sunt sincere, iar asta înseamnă că Andrei Moldovan ne-a obligat să fim sinceri, să fim serioşi, aşa cum a fost el, să fim buni, ne-a obligat la această disciplină grănicerească cu care el ne-a obişnuit. Am fost sinceri pentru că aveam ce să scriem şi cum să scriem despre acest domn, nimic de curtoazie, nimic de obligaţie, totul pornind dintr-un sentiment de părere de rău că nu mai este printre noi. E prima lui carte postum „Cărţi şi autori din Bistriţa-Năsăud”, îngrijită de Menuţ Maximinian, vor urma şi alte surprize. Am vorbit şi eu şi dumneavoastră cu Menuţ -  vom face cât mai multe pentru a păstra memoria profesorului Andrei Moldovan, fostul preşedinte al societăţii noastre.  Pentru Andrei Moldovan noi, bistriţenii, nu am făcut nici multe, nici puţine. Ne-am comportat obişnuit. Puteam mai mult.

 George Vasile Dâncu

 

 

Premiul „Andrei Mureşanu” pentru poezie: (in memoriam) Vasile Dâncu, „Poeme din topor”, Editura Şcoala Ardeleană; Vasile Dâncu, „Le Chant du village”- „Cântecul satului”, Jacques Andre Editeur, traducere Jean Poncet şi Liliana Somfalean (Laudatio: Vasile George Dâncu); 

         Poetul nostru Vasile Dâncu, badea Vasile, spunea la un moment dat că nu mai înţelege nimic: consătenii îi spuneau domnu Dâncu, iar scriitorii de la oraş îi spuneau badea Vasile. Acesta este paradoxul acestui poet autodidact, cu patru clase care şi-a depăşit condiţia. Din motive obiective, el nu a putut urma şcoli, dar a avut norcul să aibă în sat un dascăl care să-l îndrume şi să scrie o poezie care să intre în istoria literaturii române de poezie pe raftul întâi. E o anecdotă legată de asta. Era mai tânăr şi înainte de publicarea volumului de cântece, poetul Vasile Dâncu a scris o scrisoare către revista Tribuna, citită de D. R. Popescu, în care scria că este un poet din Runcu Salvei, că se ocupă de apicultură şi de tăiat lemne, iar acestea erau poemele şi dacă vor să le publice. D. R. Popescu, care a mai avut necazuri că au semnat alţii poeme, a spus că acea poezie nu era scrisă de un ţăran, că era prea cu trimiteri la livreşti, la lecturi fundamentale.  L-a trimis pe Constantin Cubleşan să vadă dacă într-adevăr omul există. El era acolo şi îl aştepta pe Titi Cubleşan. El a confirmat că acel ţăran există, că nu are şcoală, dar citeşte, de la filozofie până la ultimele cărţi de istorie şi civilizaţie. E un model că se poate face şi fără şcoală – bineînţeles, l-a avut model pe Jack London. Dacă nu era Jack London, nu era nici Vasile Dâncu, aşa spunea el. Se poate face şi fără şcoală o operă, se poate construi o operă, poţi să stai în acelaşi sat şi să nu mergi în deplasare decât atunci când ai o treabă, chiar dacă stai toată viaţa într-un sat pe un vârf de deal, se poate construi o operă oriunde dacă ai tenacitate, eşti puternic şi dacă iubeşti literatura. Sunt multe cazuri de acest gen Cred că în România este unicul.

         Când Vasile Dâncu a intrat în Uniunea Scriitorilor voiau să-i dea o pensie. El n-a avut niciodată pensie. I-a venit o scrisoare în care era anunţat că primeşte jumătate din zero lei, el neavând niciun venit. În scrisoare scria că, datorită faptului că a intrat în Uniunea Scriitorilor, va primi jumătate din cât are pensia, adică din zero lei.

         În traducerea lui Jean Poncet, cel care l-a tradus şi pe Blaga, care a venit la Runcu de două ori şi l-a cunoscut pe bătrân, a apătut o traducerea foarte frumoasă, editor Jacques Andre, Lyon. E o supriză foarte plăcută pentru francezi poezia lui Vasile Dâncu. În acest an a apărut „Cântecul satului”, ediţie bilingvă, în traducerea lui Jean Poncet, cu nişte imagini extraordinare realizate de un pictor francez după fotografii din Runcu Salvei şi „Poeme din topor”, carte postumă, un volum inedit, cu poeme din 2009-2014. Poezia lui continuă în tonuri transilvane, dar se vede şi poezia socială, care a apărut şi în alte volume mai noi,  dar şi o dâră, un fir roşu al apropierii  de moarte. Probabil, simţea că va pleca. Personajul e fabulos, dar şi poezia e mare de tot.  Noi, cei trecuţi prin catedre, prin universităţi, încercăm să scriem, să găurim cerul cu puşti de lemn şi vine un autodidact din Runcu Salvei şi ne ia caimacul. Cam asta a fost Vasile Dâncu. Iată una dintre dovezi: „Cântec livresc”

„Citim şi scriem,/ scriem şi citim/ e uşor a face cărţi din cărţi./ Nădăjduim/ că nu-i departe ziua/ când cu tomul nostru/ vom da lovitura./ Nu ne place a crede /cum că truda noastră/ e umbra palidă/ a cărţilor citite./ Undeva, departe,/ peste coline /ce se pierd în fum/ bătrânul hidalg/ încă rătăceşte./ El nu mâzgăleşte/ înfăptuieşte/ ceea ce a citit”.       

 

 

 

 

• Premiul „Andrei Mureşanu” pentru poezie: (in memoriam) Ion Urcan, „Secundele melcului”, Editura Şcoala Ardeleană (Laudatio: Ileana Urcan)

 

         M-am străduit să îndeplinesc o dorinţă a poetului şi scriitorului Ion Urcan, soţul meu. Ştiind că şi-a dorit atât de mult să realizeze o antologie lirică, îmi citise o serie de poeme din ceea ce urma să scrie, am încercat să duc la capăt, din păcate postum pentru el, acest proiect. Cartea are un titlu dat de profesorul Ion Pop. De fapt, acest titlu „Secundele melcului” provine de la un subcapitol din primul său volum de poezie – „Ad usum Delphini”, apărut în 1994. Iniţial, probabil sub imperiul pierderii pe care am suferit-o, ştiind că s-a născut între două echinoxuri şi a murit tot la un echinox, m-am hotărât să pun un asemenea titlu – Între echinoxuri. Domnul profesor a hotărât altceva şi eu am fost de acord cu hotărârea dânsului. Această antologie este structurată în patru părţi. Prima parte – „Exerciţii lirice” – cuprinde anii 1972 -1987, primul text este unul scurt, în creion, scris pe când poetul avea 17 ani. Această primă parte a antologiei cuprinde poeme pe care le-a scris în tinereţe, la 17-18 ani şi în anii de facultate. Am introdus în calculator poeme din revistele „Apostrof”, „Vatra” şi alte reviste în care a publicat. O altă secvenţă sunt poeme care au apărut în volumul „Ad usum Delphini”, iar o a treia secvenţă pe care o cuprinde antologia sunt poeme incluse în „O seară la restaurant”, volum pe care l-a publicat în 2016. A patra secvenţă ar fi cea referitoare la anii 2017-2019 care cuprinde doar nouă poeme. Sunt ultimele poeme pe care le-a scris Ion Urcan, titlul acestei secţiuni l-am dat într-o oarecare manieră lovinesciană – „Acord final” şi, bineînţeles, la sfârşitul antologiei am pus referinţele critice, am selectate cele mai speciale. Ilustraţia de pe copertă îmi aparţine, este o pictură pe pânză care se numeşte „Pasărea lunii”. Am dorit ca măcar în acest fel să-mi pot însoţi, în mod simbolic, în această lume, soţul, să fim amândoi. Există un poem care mă tulbură, m-a tulburat şi atunci când l-a scris, mă tulbură şi acum şi îmi pare rău că totul se întâmplă postum, este unul dintre puţinele poemele de dragoste pe care le-a scris Ion Urcan. Este vorba despre poezia „Tot mai departe”: „Iubito, în case toamnele se aud/ Şi sure cerul turmele de ploi/ N-a mai rămas o seară pentru noi/ Să fim zborul curcubeielor spre sud./ În drum spre tine a răsărit un deal/ Sub care mişcă încă o fosilă./ Craniul meu, regina de argilă/ Şi închide noaptea rochia de bal/ Un fulger moare, alunecă pe mâini/ Şi văd desfrâul şinelor pe lac/ Se închide în ou o pasăre bătrână/ În vechi seminţe vânturile zac/ Se lasă-n pietre erele pe o lună/ Sub stelele străine mi-e somn/ Şi vreau să tac”.

Ileana Urcan

 

 

 

• Premiul „Radu Petrescu”: Mircea Muthu pentru întreaga exegeză rebreniană şi colaborarea cu Bistriţa-Năsăud

 (Laudatio: Olimpiu Nuşfelean)

         Intervenţia mea este încărcată de o anume subiectivitate şi emoţie pentru că avem în faţă un clasic al literaturii – Liviu Rebreanu – pe care noi, bistriţenii, îl abordăm şi cu o anumită notă de patriotism local. Este vorba despre o operă care reglează oarecum, inspiră într-un fel cercetarea domnului profesor Niculae Gheran, un apropiat al judeţului şi, desigur, de domnul profesor Mircea Muthu, care cândva mi-a fost profesor. La începutul carierei mele era asistent şi făceam împreună nişte seminarii foarte frumoase, dinamice, îmi plăceau foarte mult pentru că dialogam cu domnul profesor, dialogam cu colegii, înscriindu-se între figurile filologiei clujene, ca de exemplu, Ion Vlad, regretatul Mircea Zaciu, Leon Baconschi, Ion Pop cu care am făcut un curs de poezie şi artă. Cartea, care a fost luată în atenţie de juriul Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, este una dedicată aproximării operei lui Liviu Rebreanu – „Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului”. E o temă incitantă, ediţia pe care o avem în vedere este a treia şi vine după ediţiile din 1993 şi 1998, apărute la Editura Dacia. Abordarea sau ideea cuprinderii acestei organicităţi a operei rebreniene, unde acest organic este conceput ca fiind alcătuit dintr-o trinitate – viaţa, unde intră om şi pământ, istoria şi timpul mare al evoluţiei existenţei, opera ca atare sau teoria, pentru că Liviu Rebreanu era perceput ca romancier, iar mai târziu ca autor de confesiuni şi de scriitor interesat de teoria operei, de teoria literaturii pe care o avea şi pe care şi-a exprimat-o, dar insuficient cuprinsă. Domnul profesor vine cu această viziune integratoare a operei şi surprinde, la un moment dat, despre cazul lui Liviu Rebreanu, ca şi al lui Eminescu, care oarecum vine în contratimp cu ideile estetice, un balzascian care intră în modernism şi dezvoltă modernismul sau la Eminescu, unde e o mare ambiţie a scriitorului român care vrea să-şi desăvârşească opera, s-o vadă rotundă, aşezată într-o evoluţie care reprezintă o existenţă, reprezintă, până la urmă, şi un popor. Despre această carte pot fi spuse foarte multe şi doar despre cuvântul lămuritor de la începutul ediţiei sau preambulul semnat de domnul profesor ar putea fi spuse foarte multe lucruri incitante. Dacă Niculae Gheran nu şi-ar fi dedicat aproape întreaga viaţă editării operei lui Rebreanu, poate nici cercetătorii n-ar fi avut suficient material să aprofundeze opera acestuia şi exegeza lui ar fi rămas mult mai săracă. Este un moment oarecum de cotitură. Când a apărut cartea, prima ediţie, am citit-o cu mare interes, dar, cum spune şi domnul profesor, abordarea lui Liviu Rebreanu încă nu este încheiată. Sunt o serie de teme care se deschid în continuare, iar această lucrare de faţă poate fi socotită ca un punct care marchează o ruptură sau o mişcare de percepţie a operei rebreniene. Ar mai fi de cercetat în continuare transilvanismul acestui romancier, ca de exemplu, reprezentarea diferită a tragicului, racordarea personajelor la tipologia literaturii europene sau idei legate de natura simbolului în opera lui Liviu Rebreanu. Lucrarea vine şi în contextul pe care domnul profesor îl numeşte, al cercetării efectuate de unii critic precum Ion Simuţ, eventual Lucian Raicu, Liviu Maliţa, Constantin Cubleşan sau Dan Mănucă. Cred că lucrarea îşi va continua această existenţă sau înscrierea într-o durată legată şi de a se menţine în interesul studenţilor, a filologilor, a literaţilor, a cercetătorilor, dar şi pentru publicul mai larg care, la ora actuală, poate percepe care sunt gândurile şi dacă acesta nu se restrânge, la fel cum nu se restrânge interesul pe care-l poate stârni în continuare opera lui Liviu Rebreanu. Opera lui încă este inepuizabilă şi acest lucru ni-l demonstrează lucrarea de faţă. Rebreanu, cum spune domnul Mircea Muthu, este un scriitor pentru timpul viitor înscris în destinul marilor clasici, dar care a reuşit să fie contemporan al nostru. E o carte, cum ar spune domnul Niculae Gheran, exactă, cinstită dar, în acelaşi timp, purtată, pătrunsă de un suflu eseistic seducător. Îl aşteptăm în continuare pe domnul profesor pe aceste teme cu care ne-a obişnuit, definirea, aprofundarea balcanismului, dar şi efectuarea criticii de întâmpinare şi, de asemenea, să-şi continue creaţia de poet.

 Olimpiu Nuşfelean

 

 

         De Liviu Rebreanu m-am ocupat de mai mult timp. Din 1976, eu am scos, în colecţia patronată de Mircea Zaciu, „Amalgamul lui Rebreanu” şi, bineînţeles că, bunul nostru prieten Niculae Gheran m-a şi tras de urechi pentru că am uitat să spun acolo câteva lucruri despre ateismul lui Liviu Rebreanu, dar nu se putea pentru că cenzura a scos toate aceste elemente, nu multe, dar punctul de plecare a fost, efectiv, 1976. A urmat 1993 cu prima versiune a studiului despre Rebreanu şi s-a strecurat un cuvânt – transilvanismul. Nu întâmplător am făcut acest lucru scriind despre Liviu Rebreanu. În primul rând, mi-a plăcut foarte mult, am citit cam tot ce am putut să citesc  vizavi de Jurnal şi de creaţia literară, dar cunoscu foarte bine opera lui Pavel Dan, cunosc tot ce a dat această zonă în literatura română tocmai pentru că eu pregătesc şi un studiu de sinteză – „Via Transilvanica” – care cuprinde, de fapt, o încercare, şi de mozaic. Are vreo 600 de pagini, cam cât avea balcanismul românesc la noi – 700 de pagini, şi pe urmă, graţie directorului nostru, şefului nostru de la Cluj, Vasile Dâncu, să scot, anul trecut, şi „Tratatul de estetică”, „Estetica sau Melcul şi Cochilia”. Sunt  lucrări mari, voluminoase. Vizavi de transilvanism, am început să lucrez de mult la această carte, iar Rebreanu este fundamental în ceea ce am gândit eu ca să o structurez. Dar aici intră şi alţii – Pavel Dan,  intră Coşbuc, care a fost editat, opera lui s-a bucurat de nişte interpretări foarte frumoase şi de către Petru Poantă şi Andrei Moldovan, dar sunt nişte valori extraordinar de importante pentru noi şi e normal să fie în continuare cultivate. Eu simt că lucrurile încep iarăşi să se schimbe, poate chiar împotriva noastră şi împotriva acestei zone din Europa şi atunci e firesc cumva să punem pe tavă aceste valori, indiferent că este vorba de poezie, de proză sau de eseistică. În materie de eseistică stăm foarte bine. Sigur, lucrurile merg în continuare numai să avem sănătate, să avem timp să lucrăm şi să ne lase toţi ceilalţi în pace să ne vedem de treabă.

 Mircea Muthu

 

 

• Premiul „Gavril Scridon” pentru critică, istorie literară, eseu: Mircea Gelu Buta – „Umbre ale unor oameni de seamă”, Editura Şcoala Ardeleană (Laudatio: Zorin Diaconescu)
•  

 

         Demersul lui Mircea Gelu Buta urmează o linie filozofică clasică, aş spune, urmând exemplul şcolii kantiene. Emanuel Kant demonstra existenţa lui Dumnezeu prin însuşi Dumnezeu, adică, conceptul lui Dumnezeu este la fel de important, dacă există sau dacă nu există. Acelaşi principiu al logicii kantiene îl aplică Mircea Gelu Buta celor care au locuit, au trăit, s-au născut sau au creat în Bistriţa, şi mă refer la câteva personalităţi marcante care, indiferent că sunt contemporani cu noi sau nu, existenţa lor este aceeaşi, egală cu sine şi ne marchează prezentul, în măsura în care acest prezent continuă sau nu să fie autentic. La demersul lui Mircea Buta se adaugă încă două nivele foarte importante. Primul este cel al Republicii Populare, devenită Republică Socialistă, o structură statală de model sovietic impusă, prin forţa armelor, în România care a avut o ideologie oficială, o ideologie care, în foarte multe privinţa, dorea să pornească pe principii proletcultiste, adică să facă Tabula rasa. Nu a reuşit întru totul, a încercat să păstreze, totuşi, anumite repere, dar le-a filtrat printr-o cenzură ideologică riguroasă. De aceea, foarte mulţi dintre cei pe care-i pomeneşte Mircea Gelu Buta în cartea sa au ajuns a noi într-o manieră ciuntită, doar fragmentar şi doar din acele aspecte care corespundeau ideologiei oficiale. Bineînţeles, jumătăţile de adevăr sunt o imagine falsă, de multe ori mai periculoasă decât un neadevăr evident cras. Al doilea filtru care se impune este de dată foarte recentă. Lucrarea lui Mircea Gelu Buta este riguros documentată şi ne învaţă şi pe noi să nu acceptăm ceva ce ne oferit de-a gata ci să mergem la surse, să le consultăm şi să documentăm, un lucru care în ziua de azi se face tot mai puţin, asta şi datorită condiţiilor materiale, adică, pe de o parte uşurinţa cu care vine la noi informaţia datorită tehnologiei, dar şi datorită cantităţii enorme de informaţie, un prea plin al informaţiei, care induse o stare de neglijenţă. Acceptăm de multe ori nişte narative, nişte poveşti care nu au niciun temei şi nicio documentaţie, nu ne mai ostenim să le verificăm sau să ne documentăm, dar dezvoltăm faţă de ele o atitudine emoţională, o atitudine viscerală şi începem să acceptăm sau să respingem anumite pseudovalori în funcţie de această dispoziţie emoţională, un lucru întru totul păgubos pentru un demers ştiinţific consistent şi serios. La polul opus se situează această lucrare a lui Mircea Gelu Buta care stabileşte de fapt jaloanele unei continuităţi. Cât de importantă este continuitatea o ştim cu toţii. Să nu uităm războaiele ideologice, şi nu numai, tonele de cerneală care au fost consumate pentru a demonstra sau, dimpotrivă, a demonta continuitatea românilor într-o anumită zonă geografică, de la Roller până în prezent, trecând prin foarte mulţi autori. Sigur, continuitatea se dovedeşte cel mai bine prin fapte şi ceea ce face Mircea Gelu Buta este un astfel de fapt. Sigur, nu în mod direct, în mod holistic, a întregii noastre continuităţi, ci a unei continuităţi tradiţionale, a unei continuităţi de seriozitate, de ţinută şi de atitudine intelectuală în această zonă. O carte care cred că i-a convins pe foarte mulţi, i-a îndemnat pe foarte mulţi să scrie despre această carte şi care merită, evident, pe deplin, atenţia noastră şi premiul pe care îl oferim autorului.

 Zorin Diaconescu

 

 

 

 

• Premiul „Gavril Scridon” pentru critică, istorie literară, eseu: Mircea Daroşi, Gavril Istrate – „Ardeleanul moldovenizat”, Editura Ecou Transilvan (Laudatio: Icu Crăciun)

 

 

                De regulă, mă feresc de superlative, dar când trebuie să scrii despre criticul și istoricul literar Mircea Daroși, nu cred că voi greși socotindu-l cel mai avizat exeget al vieții și operei filologului, lingvistului și scriitorului Gavril Istrate (1914-2014). Asta, fiindcă i-a dedicat până acum trei cărți: Gavril Istrate – decanul filologilor români (2013), Gavril Istrate – Evocări și Gavril Istrate. Ardeleanul moldovenizat (2020); în plus, l-a cunoscut personal, au corespondat și, în timp, au devenit prieteni, deși diferența de vârstă dintre cei doi este destul de mare.

                Născut în 23 februarie 1914, în localitatea Nepos, județul Bistrița-Năsăud, Gavril Istrate a urmat școala primară în satul natal, liceul la Năsăud și facultatea la Iași, peste tot dovedindu-se un elev și student de excepție, asta și pentru că a avut dascăli buni; la liceul năsăudean pe: Ion Păcurariu, Vasile Bichigean (întâiul traducător din greaca veche al Republicii lui Platon), viitorul academician Virgil Șotropa, cu origini măierene, Ioan Șorobetea etc., iar la universitate pe: G. Ibrăileanu, G. Călinescu, Octav Botez, Gh. Ivănescu ș. a. Precizez că i-a cunoscut pe Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Ion Petrovici, Al. Graur, Al. Dima, Al. Rosetti etc., pe care i-a portretizat în publicistica sa cu mare talent scriitoricesc. În perioada 1949-1979 a fost profesor universitar, doctor docent la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, între 1949-1968, decan al Facultății de Litere, a făcut parte din zeci de Comisii pentru licență, a coordonat 33 de lucrări de doctorat, a pregătit 40 de promoții de studenți care au devenit profesori secundari sau universitari, cercetători. Printre alții, i-au fost studenți: actorul Octavian Cotescu, poetul Aurel Rău, poetul Marin Sorescu, scriitorul Valeriu Stancu, lingvistul George Pruteanu, criticul de artă Dan Hăulică, profesorii universitari: Luminița Botoșoneanu, N. A. Rusu, Valeriu Stoleriu, Vasile Țâra, C-tin Negoiță, Gh. Crețeanu etc. A primit titlul de Cetățean de Onoare al localităților: Târgu Neamț, Năsăud și Nepos; de asemenea, grație eforturilor lui Mircea Daroși, școala din Nepos poartă numele acestui ilustru om de cultură. A trecut la cele veșnice în 30 ianuarie 2014, cu o lună mai devreme înainte de a deveni centenar.

                Să revenim la volumul Gavril Istrate. Ardeleanul moldovenizat (Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020, 256 pagini); acesta are 4 secțiuni (Arc peste timp, Filologie și lingvistică, Comori ale prieteniei, Caligrafii critice), este completat cu 6 scrisori primite de Mircea Daroși de la ilustrul său maestru, câte una de la nepotul lui Gavril Istrate, Alexandru Istrate,  de la fostul său student, Vasile Țâra, ajuns universitar la Timișoara, și de la universitarul Ioan Buzași. Deosebit de utile pentru viitorul monografist al vieții și operei savantului Gavril Istrate sunt listele cu „Lucrările de filologie și lingvistică”, „Studiile și articolele publicate între anii 1935 și 1996”, titlurile cărților recenzate, studiile și articolele publicate în diverse reviste, după 1990, titlurile comunicărilor ținute cu diferite ocazii, cele 27 de titluri ale studiilor și articolelor dedicate poetului G. Coșbuc, prefețele și introducerile la cărți semnate de alți confrați, emisiunile și interviurile TV realizate cu Gavril Istrate. La Anexe sunt reproduse câteva din coperțile cărților semnate de același Gavril Istrate.

                Secțiunea I (Arc peste timp) cuprinde articolele lui Mircea Daroși despre copilăria și tatăl marelui neposan, despre dascălii săi năsăudeni, despre evocarea Crăciunului de către acesta, despre universitarul model de la Iași, precum și necrologul din 2014, toate publicate în intervalul 2001-2020, în periodicele: Luceafărul, Răsunetul, Studii și cercetări etnoculturale și Vatra veche, ca un călduros omagiu adus „ardeleanului moldovenizat”. Peste tot, același limbaj limpede, deseori afectiv, din care reiese empatia autorului pentru cel admirat, respectat și omagiat.

                Secțiunea a II-a (Filologie și lingvistică) este dedicată în exclusivitate anilor de formare ai viitorului lingvist, scoțându-i în evidență preocupările privind vocabularul lui Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Rebreanu, Coșbuc, Goga etc., dar și calitățile de portretist ale marilor valori culturale cunoscute: Ibrăileanu, I. Petrovici, Vianu. Unele articole se referă la activitatea de publicist, la opera de căpătâi a profesorului Gavril Istrate, Limba română literară (ediția I, în 1970), la prima ediție în portugheză a poeziei eminesciene, la Transilvania în opera sadoveniană, la moștenirea istorică și lingvistică a lui Petru Maior, la activitatea de tribun al ASTREI; menționez că Mircea Daroși le-a tipărit între 1999 și 2020 mai întâi în: Luceafărul, Caiete silvane, Răsunetul, Vatra veche, Confluențe literare, Astra năsăudeană, Cuibul visurilor.

                În secțiunea a III-a (Comori ale prieteniei), Mircea Daroși scrie despre prietenia lui Gavril Istrate cu lingvistul Iorgu Iordan, amintirile despre Lucian Blaga și corespondența cu acesta, despre felul cum i-a cunoscut pe Rebreanu, pe Sadoveanu, despre prietenia cu alt însemnat lingvist năsăudean, Vasile Scurtu (originar din Parva), despre dragostea sa pentru Basarabia; aceste articole au fost publicate între 2009 și 2020 în: Luceafărul, Confluențe literare, Vatra veche, Caiete silvane, Răsunetul.

                Secțiunea a IV-a (Caligrafii critice) adună ecourile celorlalte două cărți ale autorului, amintite mai la deal, dedicate lui Gavril Istrate. Acestea sunt, de fapt, cronici pertinente, bine aplicate, semnate de: Vasile Vidican, Petronela Podovei (text inedit), Ion Buzași (2), Mircea Prahase (text inedit), Ioan Seni, Virginia Brănescu, Ioan Mititean, Menuț Maximinian, tipărite în: Răsunetul cultural, Convorbiri literare, Vatra veche, Răsunetul, Steaua, Tribuna, apărute în perioada 2013 și 2015.

                Cele trei cărți dedicate universitarului Gavril Istrate constituie cel mai frumos omagiu pe care Mircea Daroși îl aduce acestui mare OM și Profesor născut în Ținutul Năsăudului.

 

                                                                                                            Icu Crăciun

 

 

 

 

 

• Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză: Vasile V. Filip – „Însemnări de-a lungul vremii”, Editura Charmides (Laudatio: Icu Crăciun)

 

                Profesorul dr. Vasile V. Filip a publicat în anul 2021 la Editura Charmides un jurnal intitulat Însemnări de-a lungul vremii (Ale unui dascăl greu de mulțumit) (volumul I, 1998-1999), cu o prefață semnată de profesorul universitar Ilie Rad de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, urmând ca 4700 de pagini, pe o perioadă de 23 de ani, să fie făcute publice de către urmași, după trecerea sa în lumea de dincolo.  Așa cum arată și prefațatorul, acest jurnal cu intermitențe, scris sub povara timpului, se poate citi pe trei paliere: cel cotidian, cu viața sa de profesor secundar (aidoma lui E. Lovinescu, păstrând, totuși, proporțiile), cu ore la clasă și meditații particulare, cu tezele și examenele elevilor, cu problemele familiale, plimbările cu bicicleta, vizionarea meciurilor de fotbal, nu pierde Teleenciclopedia de sâmbătă seara etc. Nu trec neobservate: prăbușirea economiei naționale (șomaj, salariile mici, grevele), distrugerea sistemului tradițional de valori morale, a respectului pentru școală etc. Este convins de importanța surprinderii stărilor, întrucât acestea sunt trecătoare: „le prinzi în momentul respectiv sau nu le prinzi deloc”. Însemnările sale doresc să oprească timpul: „mai precis  de a-l păstra fie și-n precipitate dezhidratante, păstrate în beciul amintirii pentru iarna bătrâneții”, de aceea, pentru el, jurnalul nu e „faptă, ci contemplare, quietism”. El nu a scris pentru a-și justifica cum „și-a întrebuințat timpul”, ci pentru „a trăi clipele aflate pe drumul trecerii implacabile, de a-l opri oarecum, prin Cuvântul scris” (Ilie Rad). Nu se putea să nu consemneze toate sărbătorile de peste an mai cu seamă că teza lui de doctorat se intitulează Universul colindelor românești – în perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică, publicată în 1999. Un al doilea palier este cel care se referă la propria-i personalitate: relația cu părinții pe care, de la un timp, nu i-a mai putut ajuta la muncile câmpului, lucru pe care îl regretă enorm. Fire introvertită, irascibilă și complicată, profesorul este un veșnic nemulțumit, născut pentru solitudine, trăiește sub obsesia neîmplinirii, dar când vine vorba de familie este dispus să se jertfească pentru ea; nu l-au tentat funcțiile politice (e drept, are vocația anonimatului, cum însuși recunoaște, dar se simte bine când este apreciat sau este solicitat), ba a refuzat și alte oferte cum ar fi cele de inspector școlar de specialitate, director la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, lector titular la Universitatea de Nord din Baia Mare, director de liceu, șef de catedră etc.,  retrăgându-se din orice formă de viață obștească, filosofia sa fiind cea învățată de la părinți pe care dorește s-o transmită și urmașilor săi: „să se bucure de ceea ce au, în loc să-și dorească ceea ce nu au”, propunându-și să fie cinstit cu el însuși și cu copiii săi, dar mai ales de importanța cardinală a vieții: munca perseverentă, nespectaculoasă și culmea! nerecunoscută în această lume haotică, unde „proliferează doar spinii oportunismului” și subiectivitatea. Cel de-al treilea palier este legat de impresiile „despre natură și metamorfozele ei” (Ilie Rad), dar și visele și peisajele, unde se simte calitatea de prozator a diaristului, ceea ce le conferă un statut literar, o aură artistică/estetică distinctă. Notele sale intime stârnesc interesul, chiar dacă nu sunt continue. Fiecare anotimp este pentru el un adevărat miracol. „Nu văd pe cine și de ce l-ar interesa clipa doar de mine trăită” scrie diaristul cu modestie, care, nu o dată, trăiește sentimentul inutilității ca un mizantrop claustrat în marasmul cotidian, contemplând la fragilitatea vieții. În esență, cele trei paliere se pot reduce la: familie, școală și cultură, cu specificarea că singurul mediu sufocant, ostil, este corpul profesoral, unde se simte marginalizat, dar este încăpățânat când are dreptate, în plus, este scrupulos și își face cu plăcere și pasiune orele, elevii fiindu-i suportul moral permanent. Are dificultăți de adaptare la lumea exterioară, este timid, reflexiv, cu porniri retractile și nu întotdeauna are „poftă de viață”. Salvarea este scrisul și cetitul cu care se hrănește în fiecare zi.

                „Cestiunea” care se pune este dacă jurnalul, - acest frate-confesor -, îl plasează pe Vasile V. Filip într-o lumină favorabilă, convenabilă? Răspunsul este și Da, și Nu. Da, fiindcă este mai indulgent cu alții decât cu el însuși și Nu ar zice un eventual cârcotaș, deoarece este autentic, sincer și nu o dată dă note slabe amicilor, rudelor, dușmanilor mai mult sau mai puțin limitați, ființe orgolioase, subiective, dar extrem de precare, și direct sau indirect sieși. Tot timpul trăiește cu teama de a nu rugini, de a nu se provincializa, poartă cu sine conștiința valorii, se informează de cele mai noi apariții editoriale, încearcă să și le procure sau să le împrumute. La urma urmei, este și el un intelectual cu virtuți și vicii, un unicat care își găsește refugiul scriindu-l, autoanalizându-se ca să se bucure de plăcerea intimității, trăgând cu ochiul la un posibil cititor, dovadă că a avut curajul să-l publice în timpul vieții, eludând prin omisiune evenimente sau stări care l-ar dezavantaja, încercând, probabil, să îmblânzească cumva posteritatea. Prin el, exigentul profesor decent și cultivat își recuperează tonusul moral, își exorcizează eventuale traume, sastisit de obtuzitatea oportuniștilor, înzestrați cu orgolii nemăsurate și nejustificate, se eliberează de cotidianul zgrunțuros, îmbină extrovertitul cu introvertitul, factualul cu psihologicul. Adevărul este că acest jurnal, chiar dacă este „pe sărite” – ca să folosesc o sintagmă a Magdei Cârneci cu „jurnalul său spiritual” din Convorbiri literare - este și un exercițiu de introspecție, dar și o spovedanie în care merită să ai încredere, indiferent că adevărurile sale sunt subiective ori parțial-subiective. În același timp, poate fi socotit și o oglindă necesară cunoașterii de sine (în spatele ei „stau întâmplări mărunte, stări de spirit, sentimente, prin definiție labile, evanescente”), o autopsihoterapie, formându-i o disciplină periodică necesară celui care și-l scrie. În fața foii albe își regăsește ritmul interior, își permite să apeleze la memoria afectivă, la copilărie – madlena sa spirituală -, scoțând la iveală un Vasile V. Filip ultrasensibil, aplecat uneori la reverie, „visare și armonie” (refuză să accepte lumea urâtă), ce simte nevoia să fie menajat, lucru care nu se prea întâmplă; mai mereu este presat de timp, absorbit de treburile casnice, este grijuliu față de copiii săi și simte că ritmul diurn îl înghite, trăind cu mare febrilitate evenimentele imediate, tânjind după tihnă și liniște, în căutarea autenticului, a sincerității până și în relațiile cu semenii.

                Sunt convins că profesorul Filip le-a recomandat elevilor săi să aibă un jurnal intim, explicându-le că prin el se cultivă responsabilitatea, se ajunge la o conștiință de sine mai rapidă, că pot cerceta lumea din jur cu totul alți ochi, că îi ajută să-și limpezească gândurile și să-și cristalizeze ideile, că vor evolua lăuntric cu o profunzime a gândirii suplinite de o cultură mai bogată, că firescul poate deveni eveniment ce angrenează atât spiritul, cât și sufletul, pe scurt, că îi formează ca viitoare ființe umane rafinate, învingătoare.

                Îl felicit pe Vasile V. Filip și pentru acest premiu!

               

                 

 

                                                                                  Icu Crăciun 

 

 

•  Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză: Ioan Cioba (Heiden Dorf) – „Scrisori către regatul pustnic”, Editura Charmides (Laudatio: Ionela Nuşfelean)

 

 

         L-am urmărit pe scriitorul Ioan Cioba în ceea ce scrie în ultimii zece ani. Primul volum de versuri l-a lansat la 33 de ani, o vârstă hristică, considerând-o suficient de matură pentru a intra în viaţa literară, în 1999, la Editura Napoca Star. A păstrat colaborarea cu editura şi în 2001 a lansat un nou volum, la aceeaşi editură, „Nopţi la Viişoara”, fiind un fel de prelung epitaf închinat memoriei mamei, scris imediat după ce aceasta a trecut la cele veşnice. În 2003, a apărut o versiune în limba franceză a acestei cărţi, „Nopţi la Viişoara”, urmând apoi un fel de pauză, adică o distanţă destul de mare între acest volum şi următorul care a fost „Ioan din satul păgânilor”, apărut la Editura Charmides în 2013, volum prefaţat de scriitoarea Cleopatra Lorinţiu, care a şi participat la lansarea volumului, la Casa Cărţii. Acest volum beneficiază şi de o foarte frumoasă ilustraţie a artistului Radu Feldiorean. Aceste poeme, preponderent de dragoste, sunt scrise în spaţii europene şi nu numai, prin Napoli, Budapesta, în Dubai, Istanbul, iar acest lucru a demonstrat nevoia autorului de a călători, cu toate că primele volume de versuri au fost oarecum despre spaţiul natal, a simţit nevoia să iasă în lume, bineînţeles, cu tot bagajul, cu toată merindea de acasă. Este o dovadă în plus că nu se va limita, în perspectivă, la a rămâne în spaţiul local ci va găsi o nişă prin care va explora şi spaţiile mai exotice.

Astfel s-a născut acest roman care a fost premiat, inspirat, cu siguranţă, din peregrinările lui europene şi nu numai,  „Scrisori din regatul pustnic”. Îl semnează Heiden Dorf  care are legătură tot cu baştina autorului  Heiden însemnând pietros şi Dorf însemnând sat. „Scrisori din regatul pustnic” este un roman, într-un fel, paradoxal, e mereu la o intersecţie, ca să spun aşa, între exotic şi docil, între alert şi diafan, între lejeritate şi complicaţii. Este un roman complex, cu foarte multe note de substanţă şi cu foarte multe capcane.

 Am făcut câteva experimente în cercul meu literar la Palatul Copiilor, să văd ce priză are la tinerii care scriu, în special proză. Am constatat, pe tot parcursul lecturii, lectură făcută într-adevăr cu creionul în mână, o limpezime. Mie mi se pare că autorul ştie ce vrea să surprindă, ideea îi este foarte bine conturată, nu are dubii, e hotărât şi, prin ceea ce el promovează a dat dovadă de un fel de diplomaţie literară, dacă putem să o numim aşa. Pe lângă această faţetă a prozei lui, aş adăuga şi faptul că a venit mereu cu câte o picanterie, cu un detaliu despre viaţa şi despre situaţiile contextuale în care se derulează acţiunea. Acest roman conţine o poveste de dragoste cu foarte multe piedici, undeva între două lumi, la o întâlnire dintre un american cu rădăcini europene şi o asiatică. Este, într-adevăr, o întâlnire care zdruncină, toată intriga începe de la o explozie care se întâmplă în zona demilitarizată dintre cele două ţări coreene. Bineînţeles că, nu trebuie uitat stilul epistolar care i se înfăţişează autorului.

În „Scrisorile din regatul pustnic” se dovedeşte din plin înclinaţia lui Ioan Cioba pentru poezie. De curând, pe lângă acest roman lansat, a fost prezentat şi cel mai recent volum de versuri al lui, „Şapte trepte în Steininger”. Acest nume este, de fapt, un nume de stradă din Viişoara, locul scriitorului. Şapte trepte pot fi atât coborâtoare, cât şi în ascensiune. Volumul vine în prelungire, ca un răsuflu, ca o expiraţie a tulburării pricinuite de moartea tatălui autorului şi, mă gândesc că aceste trepte pot să fie şi înspre pământ, răscolind pământul, dar în acelaşi timp şi nişte trepte de urcare spre cer.

 Sunt încântată că Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud s-a hotărât să-i susţină debutul lui Ioan Cioba ca prozator şi mi se pare că este de bun augur, în virtutea acestei globalizări, să importe, Ioan Cioba, fărâme din Grădina Maicii Domnului şi în lume, în diverse zone ale acestei lumi. Acest volum, „Scrisori din regatul pustnic”, beneficiază de o copertă concepută de acelaşi prieten artist al autorului, Radu Feldiorean. Cartea beneficiază atât de variante în limba engleză, în limba germană, în hindi, având şi format audio book, adică cărţi audio. Mi se pare că s-au deschis uşile, probabil, nu întâmplător au convers lucrurile faste pentru autor pentru a fi promovată această carte.

Exemplul Ioan Cioba ar trebui să stârnească, să ne stârnească o încercare de a răzbi mai convingătoare şi din partea altora. Consider că Ioan Cioba, prin aceea ce a întreprins, a dovedit o diplomaţie şi literară şi un raţionament foarte bine dus înspre o direcţie ascensională. Îl felicit din tot sufletul şi sper să ne bucurăm, în curând, că deja se lucrează şi la continuarea acestor scrisori din regatul pustnic.

Ionela Nuşfelean

 

 

•  
• Premiul pentru publicistică: Olimpiu Nuşfelean, la 20 de ani de la apariţia revistei „Mişcarea literară” (Laudatio: Vasile Vidican)

 

         În astfel de momente eu, aproape de fiecare dată, mă gândesc cu regret la Andrei Moldovan. Mă gândeam ce sublimă incursiune în trecut ar fi făcut Andrei Moldovan, începând de la 1924, 1925 şi abia pe urmă în 2002.

         În ceea ce priveşte viaţa culturală şi organizatorii vieţii culturale din Bistriţa, există o mână de oameni care depun foarte mult efort. Pe lângă Menuţ Maximinian, l-aş numi aici pe Gavril Ţărmure, alături de Dan Coman şi Marin Mălaicu-Hondrari, l-aş numi pe Ioan Pintea la Biblioteca Judeţeană şi, nu în ultimul rând, l-aş numi şi pe Olimpiu Nuşfelean. Nu este un lucru uşor să ţii o revistă literară, nu este un lucru uşor să o menţii, s-o păstrezi la fel de serioasă, la fel de diversificată. Să nu uităm că există. Eu i-aş spune mai degrabă o revistă culturală, nu doar o revistă literară pentru există cronică de film, ilustraţiile sunt foarte frumoase. Este foarte multă muncă. Aş menţiona şi faptul că o astfel de revistă literară este foarte importantă, te pune efectiv pe harta literaturii, pe harta culturală a Transilvaniei şi a României. Felicitări şi mulţumiri domnului Olimpiu Nuşfelean. Şi tot ca o paranteză,  cred, cu discreţie, că poate ar trebui să-i mulţumim şi Ionelei Nuşfelean pentru munca la revistă şi, desigur, întregului colectiv, tuturor colaboratorilor de-a lungul timpului.

         La un moment dat lucram la o şcoală privată din Cluj şi aveam pe birou, printre altele, şi revista „Mişcarea literară”. Unul dintre colegi, altfel foarte citit, m-a întrebat ce este cu revista. I-am explicat foarte pe scurt, nu aveam timp, dar din acel moment omul îşi descărcă numărul revistei din online, îl citeşte şi, din când în când, mă mai şi întreabă cine e autorul respectiv, cine este scriitorul respectiv.

         Încă o dată, felicitări domnule Nuşfelean şi tuturor celor care scriu şa revistă şi vă doresc tuturor sărbători cu linişte, cu pace şi, dacă se poate, alături de cei dragi.

 Vasile Vidican

 

             

         Mă bucur foarte mult că, după pandemie, după plecarea domnului Andrei Moldovan dintre noi,  se continuă activitatea Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud. Trebuie să fim uniţi, suntem, dar şi mai mult, să facem totul pentru acest ţinut frumos. Sunt mândru că vin din zona Năsăudului. Primele mele întâlniri culturale au fost la Năsăud şi la Bistriţa şi, cu tot ce pot, sunt alături de dumneavoastră. Felicitări, Menuţ, pentru continuitate. E un lucru extraordinar, Mă bucur că s-au acordat aceste premii, meritate. Juriul a fost atent cu toate lucrurile. Trebuie spus că au existat nişte criterii, unii dintre cei care nu au fost premiaţi în acest an au fost premiaţi anul trecut, aceste lucruri se ştiu. A fost o festivitate de premiere şi o gală frumoasă. Anul viitor să ne întâlnim, să lansăm cărţi în continuare,  să facem o gală adevărată unde să putem povesti. Când organizezi o gală normală, nu online, poţi şi fenta. Pe scenă urcă doar unul, dar în sală poţi fenta. În faţa calculatorului toţi suntem într-o încrengătură online şi mă bucur de acest lucru. Felicitări tuturor.

          

George Vasile Dâncu