Elena M. Cîmpan Jurnal profesional

     Olimpicilor...

Urcăm scările școlii zi de zi, cu sentimentul că am mai escaladat un munte, mai jos ori mai înalt, ne bucurăm că am ajuns, ne tragem sufletul pentru a porni iar de la capăt. Așa se întâmplă cu profesorii, cu elevii. Cu vârsta, „muntele” devine tot mai greu de urcat, la propriu și la figurat, gâfâim la ultima treaptă, obosim și intrăm în clase cu respirație grăbită. Ne așezăm și intrăm în tainele orei, în ițele ei, pe care încercăm să le descifrăm împreună, după ce au fost încifrate de cei dinaintea noastră.

      Școala, ca descifrare…

      Necunoscutul se așează în fața noastră, ne așteaptă să-l descoperim, să-l cunoaștem și să-l considerăm prietenul nostru. Călătorim prin marile descoperiri ale lumii, cu Lumea Nouă, cu înconjurul Pământului, cu partea văzută și cea nevăzută, în realitate și în virtual. Dăm vălul deoparte, ca de pe obiecte vechi, bucurându-ne să găsim cheia, să intrăm, să înțelegem sensul/ sensuri multe, rostogolindu-se ca un bulgăre de zăpadă, tot mai mare și mai frumos. Cunoașterea înseamnă iubire. Și iubirea înseamnă cunoaștere.

      Școala, ca descoperire…

      Munte e și materia pe care o învățăm și la care ne pregătim să devenim cei mai buni. Orarul/ catalogul e o înșiruire de munți, fiecare cu dimensiunea lui, cu înălțimea promisă. Câteodată escaladăm vârf după vârf. Altădată ne alegem unul și ne ținem de el, ca Sisif, tot urcând și coborând cu piatra în spate, pe cărări bătătorite, până la aflarea propriilor căi de dus, de întors.

      Școala, cota 2544, vârf de vârf…

     Olimpiadele școlare sunt și ele un munte. Muntele care ne-a lipsit în ultimi doi ani de stat în casă, de școală on-line/off-line. Și acum, când dreptul la olimpiadă a revenit, muntele e mult căutat, cu entuziasm dublu, triplu, cu dorință și pasiune, de invidiat, demne de orice campion. Dovadă stă numărul mare de elevi înscriși, „de bună voie și nesiliți de nimeni”, în cursa pentru un loc întâi.

      Olimpiadele, ca munte

      Anul acesta, olimpiadele de limbi moderne au avut vânt bun și s-au întors cu rezultate de admirat din toate cele patru zări. Primul ecou, cel de la Pitești, dinspre limba engleză, aduce un premiu întâi și o mențiune. Al doilea, de la Craiova, acolo unde s-au adunat pasionații de limba franceză, aduce un premiu doi, un premiu trei și o mențiune. Și, ca-n basme, cifra trei este pentru limba italiană, de la Târgu Jiu, unde s-au decernat bistrițenilor un premiu întâi, un premiu trei și trei mențiuni.

      Școala, ca palmares…

      Dacă ne uităm atent, a fost muntele greu și va mai fi, dar și roadele sunt pe măsură : 2 premii întâi, 1 premiu II, 2 premii III și 5 mențiuni din cei 4 participanți la franceză, 9 la limba engleză și 5 la limba italiană, la fazele naționale. Cam 50% au urcat pe podium. Un palmares dorit. O piramidă stabilă, sigură. E bine. Bistrița a pășit de mai multe ori pe podiumul de olimpiade. Nu sunt mai multe Bistrița, dar prin școala de calitate numele ei crește.

     Trăim într-o lume a călătoriilor. Pentru a călători, avem nevoie de limbi moderne, primul semn al civilizației în comunicare.

      Învingătorul ia tot…

      Ne dorim să ajungem pe Muntele Sion, să citim și să înțelegem „Muntele vrăjit”, al lui Thomas Mann, dar să nu uităm de muntele din școală, ce trebuie urcat zi de zi, oră de oră. Și, ca în „Cel mai iubit dintre pământeni”, de Marin Preda : „…atâta timp  cât aceste trepte urcate și coborâte de mine vor mai fi urcate și coborâte de nenumărați alții… ” Nu sunt olimpicii printre cei mai iubiți dintre pământeni? Nu sunt profesorii lor îndrumători printre cei mai iubiți dintre pământeni ? Răspunsul e pe măsura fiecăruia în parte.

      Școala, ca răspuns…