Eminescu 160

Al şaptelea din cei 11 copii zămisliţi de Gheorghe şi Raluca Eminovici, s-a născut la 15 ianuarie 1850, fiind botezat la Biserica Uspenia, aflată aproape de casa natală din centrul urbei Botoşani.

Ziua de 15 ianuarie ne proiectează un vis şi un moment al memoriei ce a închis între zidurile sale un destin întruchipat în slove şi imagini ca o adevărată operă de arhitect.

Glasul său devenit cuvânt şi cuvântul împlinit în versurile fără egal, se înşiră în literatura română ca şi pietrele în ziduri transformate în pagini de cartea, sprijinite pe nişte stâlpi solizi, ce prezintă aceeaşi înălţare ca şi spaţiile reale din literatura română.

Eminescu în scurta sa viaţă şi-a împărţit timpul într-o trinitate ideală: scrisul, cultura şi şcoala, creând un magistral edificiu al lecturii şi contemplării, cu scene ale lumii reale, după modele văzute sau trăite.

Călătorind în timp, poeziile eminesciene au ajuns pretutindeni, purtând credinţe bătrâne şi gânduri frumoase, sorbit din popor, cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amor.

În acest ceas aniversar încercăm să-l parafrazăm, rostindu-i slovele din poemul „Epigonii”, prin acre lăuda scriitorii care i-au premers, asemuind creaţia lor cu un „fagure de miere”.

„Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”.

Cuvintele ce azi i le atribuim geniului tutelar al culturii neamului. Comparaţie şi metaforă în acelaşi timp, fagurele de miere i-a apărut făuritorului limbii literare ca o formulă adecvată pentru a exprima însăşi chintesenţa vorbirii româneşti, dulcea limbă română, sentimente de mare delicateţe pentru tot ce poetul ne-a lăsat mai de trebuinţă: un vocabular de o rară bogăţie, o sintaxă suplă cu virtuţi de claritate şi poezie.