Eminescu – Nemuritor, omagiat și la Năsăud

Ne amintim de Eminescu și găsim că este „nemuritor” cel puțin de două ori pe an, cum spunea zilele trecute prof. Mircea Daroși la evenimentul omagial dedicat Marelui Eminescu la împlinirea celor 173 de ani de la trecerea acestuia prin poarta veșniciei.

Mă apropiam de Casa de Cultură „Liviu Rebreanu” din Năsăud, locul unde unui grup neînsemnat de oameni încă le mai pasă de păstrarea memoriei marelui geniu al literaturii române, Mihai Eminescu. Cu o presimțire sumbră mă gândeam la experiența tristă din anii anteriori când, la fel, Eminescu era sărbătorit sau omagiat mai mult în „tăcere” și indiferență din partea celor care, prin natura profesiei lor, ar trebui să o facă. Drumul spre sediul ASTREI năsăudene trece pe lângă locuri ce fac ca amintirea poetului să plutească în aer într-o lume a nepăsării și a ignorării tot mai accentuate a valorilor de la temelia culturii noastre naționale... Nu pot să nu întorc capul măcar pentru câteva clipe spre soclul de unde ne privește fiica Năsăudului și muza eminesciană, Veronica Micle, apoi după alți câțiva pași vedem în treacăt, amplasată paralel cu drumul nostru, strada Mihai Eminescu, iar după alți câțiva pași lângă Casa de Cultură ne așteaptă bustul poetului Mihai Eminescu. Ca după un ritual nescris, ca și de alte dăți, aceiași 25-30 de oameni, membri ai ASTREI năsăudene și scriitori din Filiala Năsăud a Ligii Scriitorilor au venit să-l omagieze pe „poetul nepereche” al literaturii române.

Organizatoarea evenimentului omagial intitulat „EMINESCU – TIMPUL ȘI ABSOLUTUL. – In memoriam – 137 ani de la trecerea în eternitate”, președinta Cercului ASTRA Năsăud, Ioana Lăpușneanu, a conceput un amplu program și mai multe surprize. Să enumerăm pe rând etapele actului cultural cu grija de a nu omite vreun aspect prezentat:

Pentru început, dna ec. Ioana Lăpușneanu prezintă două teme.

În prima temă, „Pilonii identității noastre: ASTRA și Mihai Eminescu”, autoarea descrie această paralelă dintre cele două simboluri culturale și istorice; deși decalate și suprapuse prea puțin în timp una cu cealaltă, ele formează un întreg, parte din istoria acestui popor. „Ne întrebăm adesea ce ne ține uniți ca popor în fața istoriei. Răspunsul nu stă în granițe sau în tratate politice, ci în cultura pe care o împărtășim. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, românii trăiau separați de frontiere imperiale aspre. Totuși, două forțe uriașe au dărâmat aceste ziduri invizibile: mișcarea culturală ASTRA, născută la Sibiu, și geniul nostru național, Mihai Eminescu. Privite în paralel, acestea reprezintă cele două fețe ale aceleiași monede. Pe de o parte, Asociația ASTRA a fost un veritabil motor al spiritului transilvănean. Fondatorii săi au înțeles că un popor needucat este ușor de îngenuncheat. Fără să aștepte minuni politice, au dus cărțile în sate, au înființat biblioteci populare, școli și au oferit burse. ASTRA a fost forța colectivă, pragmatică, ce a construit alfabetul libertății noastre. Pe de altă parte, Mihai Eminescu a fost o întreagă instituție formată dintr-un singur om. El nu a zidit clădiri din cărămidă, ci a reconstruit limba română din temelii, ghidat de un adevăr tulburător: „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii”. Prin poezie ne-a dat o patrie spirituală, iar prin articolele din ziarul Timpul, s-a luptat ca un soldat pentru demnitatea fiecărui român. Legătura dintre cele două simboluri este profundă.”

În cea de-a doua temă, „Timpul și Absolutul eminescian”, autoarea aduce în fața noastră o temă încă nedeslușită pe deplin, aceea a apartenenței lui Eminescu la o universalitate prea puțin înțeleasă, atât ca om de litere, cât mai ales ca filozof. „Nimeni în literatura română nu a înțeles curgerea ireversibilă a timpului atât de dureros și, în același timp, atât de cosmic precum Eminescu. El a transformat efemera condiție umană în geniu nepieritor. În timp ce lumea se schimbă în ritmuri amețitoare, întrebările pe care el le-a pus rămân neschimbate: Cine suntem? Ce lăsăm în urmă? Cum putem atinge absolutul prin iubire, artă și adevăr? Eminescu nu a fost doar poetul melancoliei, ci și spiritul critic, jurnalistul politic necruțător și vizionarul care a iubit această țară cu o intensitate dureroasă. El ne-a oferit limba în care plângem, în care iubim și în care ne definim ca neam. Astăzi nu marcăm sfârșitul lui, ci eternitatea sa. Atâta timp cât un tânăr va mai recita o strofă din Luceafărul, atâta timp cât ne vom mai pune întrebări despre destinul nostru, Eminescu va rămâne contemporanul nostru.”

Unul dintre oamenii de cultură ai Țării Năsăudului care a scris nenumărate articole despre Eminescu este dl prof. Mircea Daroși. Ca și în atâtea alte asemenea ocazii, am devenit pentru câteva zeci de minute elevii domnului profesor, ascultând o minunată lecție de literatură cum puțini elevi mai pot să aibă parte astăzi. Dl prof. Mircea Daroși a scris de-a lungul timpului nenumărate articole despre Mihai Eminescu. Amintesc câteva dintre acestea, pe care le citesc și le recitesc cu deosebită plăcere, chiar dacă a trecut ceva timp de când au fost scrise:  „Eminescu şi Veronica Micle” (2011), „Rugăciune către Maica Domnului” (2012), „Doina lui Eminescu” (2017), „Amintiri despre Eminescu” (2017), „Eminescu pe meleagurile Bistriţei şi Năsăudului” (2020), „Eminescu și Astra culturală” (2024), „Maica Domnului, în poezia eminesciană” (2024).

De data aceasta, a ales să ne prezinte un aspect ce a provocat discuții contradictorii chiar între literați de prestigiu și anume „Mărturii despre moartea lui Eminescu.”  Redăm câteva pasaje din discursul dlui profesor și critic literar: „Problema morții lui Eminescu i-a preocupat și îi mai preocupă și astăzi pe mulți cercetători contemporani. Scriitorul Ovidiu Vuia, medic neorolog, autorul cărții „Misterul Morții lui Eminescu”, demonstrează pe baza documentelor, a mărturiilor și a unor dovezi științifice că poetul nostru național a murit cu totul din alte cauze. El susține că nu a avut o demență paralitică, cum a fost trecută în documente, în mod tendențios, ci o psihoză maniaco-depresivă. A fost internat forțat în clinica doctorului Alexandru Șuțu cu diagnosticul de alcoolism și sifilis, ceea ce permitea administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Se spune că a fost tratat cu mercur în perioada 1983-1889, cât a fost în spitalul lui Șuțu. Acesta a fost tratat cu această substanță care pur și simplu i-a otrăvit organismul... Cei care au regizat totul au pornit de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic din ceea ce a scris sau ce va mai încerca să scrie nu va fi luat în considerare. Într-o altă carte intitulată „Boala și moartea lui Eminescu”, aparținând scriitorului Nicolae Georgescu, se deslușește misterul bolii și morții poetului prin prisma contextului politic de la acea vreme. Autorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, dezlipirea lui de Imperiul Austro-Ungar. Prin articolele sale el devenise incomod și trebuia executată comanda trasată de la Viena. „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”, cum rezultă din mesajul pe care liderul conservator Petre P. Carp i l-a transmis de la Viena mentorului Junimii, Titu Maiorescu. Trist, dar adevărat, comanda a fost executată tocmai de cei din țară. Decesul s-a petrecut în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu la 15 iunie 1889; ori, Harieta, sora lui Eminescu, a murit convinsă că fratele ei a fost omorât printr-o lovitură cu o piatră în cap. Autopsia a fost efectuată de doctorul Șuțu și asistentul lui și nu de un om calificat precum Victor Babeș, care nu a fost chemat. „Atâta vă spun și vă rog să spuneți la toți că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie și moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru”. Sigur, aceasta este concluzia și convingerea surorii sale. Dar așa cum știm, multe dintre acele previziuni și acele idei care s-au născut de-a lungul timpului nu sunt adevărate. George Călinescu îi evocă moartea scriind astfel: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941). Într-adevăr, în acest mod de prezentare, mod metaforic, vorbește și Constantin Noica: „Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați”. (Introducere la miracolul eminescian). Sigur, că ultimele clipe pe care le-a petrecut Eminescu în spitalul lui Șuțu sunt cunoscute și probabil și de dumneavoastră, dar sunt prezentate de către critici literari, de către oameni care i-au cercetat viața și opera. Și se spune că în ultima clipă, atunci când Eminescu era în chilia sa, în camera sa în care se afla, a cerut un pahar cu lapte. I s-a dat paharul cu lapte. Dar după câtva timp, Eminescu s-a stins, iar cel care l-a servit, a găsit în buzunarul său de la halat un bilet în care se afla ultima sa poezie, „Stele din cer” (... Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?)”.

A urmat un alt punct al evenimentului omagial eminescian și anume „Dialogul generațiilor”. Aspectul inedit a fost creat prin alăturarea într-un recital de poezie eminesciană a unui copil cu inocența caracteristică și a unui recitator de excepție al Năsăudului. A început acest recital Andrei Tofeni, elev în clasa a II-a la Școala Gimnazială „Tiberiu Morariu” din Salva, cu poezia „Somnoroase păsărele” și a continuat cu un poet și recitator recunoscut pentru cultura sa enciclopedică, dl ing. chimist Ștefan Ghioc, cel care a înșirat magistral o salbă de versuri eminesciene îmbinate într-un colaj parcă prea scurt pentru solemnitatea momentului („Și dacă”, „Glossă”, „Odă - în metru antic”) și pentru setea de poezie a celor prezenți.

            La începutul discursului omagial despre Eminescu, presedintele Despărțământului năsăudean al ASTREI, dl col. (rtg.) Ioan Boțan continuă recitalul de poezie al generațiilor cu câte o strofă din „Scrisoarea III” și din „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Continuă cu o constatare din emisiunea-dezbatere despre geniul lui Eminescu de la postul Sângeorz TV, realizată de către dl realizator Leon Strugar, la care a participat și președinta Cerc ASTRA Năsăud, dna Ioana Lăpușneanu. A rezultat o concluzie pesimistă, dar din păcate reală: în timp ce în multe țări busturile lui Eminescu și ale altor intelectuali români tronează peste tot ca un respect pentru valoarea și universalitatea acestora, la noi se dărâmă.

            Președintele Filialei Năsăud a Ligii Scriitorilor, dl Ioan Mititean, se referă la alte laturi ale activității lui Eminescu. În scurta perioadă în care a fost inspector școlar, l-a descoperit pe Ion Creangă și l-a îndrumat să publice amintirile, poveștile și povestirile sale. Apoi, de o însemnătate deosebită a fost activitatea de gazetar; din această perioadă avem scurte analize sociale și politice valabile în totalitate și astăzi.

Dl Ioan Mititean vine și cu o surpriză, prezentând legitimația de scriitor membru a Ligii Scriitorilor a dlui Ștefan Ghioc și arată meritele sale deosebite în literatura contemporană a năsăudenilor.

De-a lungul timpului, poezia eminesciană a fost o sursă permanentă de inspirație pentru mai mulți compozitori. De o astfel de surpriză plăcută am avut ocazia să trăim momente pline de emoție când rapsodul popular dna Ioana Roman, o prezență scenică de excepție și, de asemenea, purtând un superb costum popular, a interpretat piesa muzicală „Revedere” („Codrule, codruțule”) și apoi o altă piesă muzicală de rezonanță emoțională deosebită, „Singură” de Veronica Micle (cunoscută după versul „De câte ori am tresărit”). Acest moment muzical a fost întregit și de participarea realizatorului  de emisiuni dl Leon Strugar de la postul Sângeorz TV, de data aceasta în calitate de instrumentist, și a talentatului acordeonist Petrică Adam.

În partea a doua a acestui eveniment cultural am avut ocazia să facem cunoștință cu o carte deosebită, aleasă intenționat să se potrivească cu sobrietatea acestei evocări în care bucurie poeziei și tristețea unui destin ca cel eminescian ne fac să cugetăm tot mai mult asupra destinului nostru pe acest pământ. Volumul de poezii „Spre Golgota” al poetului Macedon Suciu ne-a transferat pentru câteva zeci de minute în sfera rugăciunii depline și a convingerii totale că marele Eminescu a fost un bun profesor pentru noi toți care îndrăznim să scriem poezie adevărată. Această carte va fi prezentată într-un articol separat. Au vorbit despre poeziile lui Macedon Suciu dl prof. Mircea Daroși, dl Ioan Mititean, dna Lucreția Mititean și subsemnatul în calitate de autor al prefaței acestui volum. Iar dna Ioana Lăpușneanu chiar a recitat una dintre aceste minunate poezii, o adevărată rugăciune închinată Maicii Domnului: „Maică din Cer”. Până la prezentarea mai amplă a acestei cărți-rugăciune, nu-mi rămâne decât să citez o mărturisire a autorului: „Spre Golgota” este o călătorie poetică prin suferință, speranță și mântuire. Versurile evocă drumul crucii ca simbol al luptei interioare și al renașterii spirituale. Fiecare poezie este o treaptă spre lumină, o chemare la reflecție și credință” (Macedon Suciu).

Macedon Tofeni

Redactor-șef – Revista „GLASUL ARMADIEI