EVENIMENT EDITORIAL: Rebreniana

CUVÂNT ÎNAINTE ŞI ÎNAPOI

(fragment)

            În 2015, s-au împlinit 50 de ani de când publicam în „Biblioteca pentru toţi” a Editurii pentru Literatură o trilogie integrală a prozei scurte rebreniene, unde, profitând de aprecierea lui Călinescu, potrivit căreia „Ciuleandra” ar fi o povestire mai amplă, am introdus-o în sumar, ca şi „Calvarul”, la rândul său roman. Dacă socotim că pregătirea acestor lucrări a presupus vreo doi ani de trudă, datorită stabilirii textului ce-mi impusese compararea multor ediţii antume, s-ar aduna vreo 54 de ani de stupidă perseverenţă. Pe vremea aceea, aveam 38 de ani. Vârstă frumoasă. După cum mai deunăzi, în 2015, aveam să împlinesc 85 de ani, etate patriarhală, dar jenantă, dacă ţii seama de restricţiile medicilor şi le-ai respecta. Nu ştiu când a trecut timpul, după cum nu voi repeta zicala ajunsă refren: „De-ar fi să mai trăiesc o dată, la fel aş lua-o de la capăt”. Nu! La vârsta când sinceritatea oricărei afirmaţii nu comportă niciun risc, o spun fără tăgadă: n-aş repeta defel aceeaşi experienţă. Cel puţin în ţara în care mi-a fost dat să deschid ochii, frumoasă, „mândră-n toate cele”, dar cu un dispreţ suveran faţă de orice muncă ştiinţifică, indiferentă faţă de valorificarea patrimoniului său cultural, adevărata carte de vizită cu care s-ar putea prezenta în lume, zestre fundamentală când tinde să-şi construiască prezentul şi să scruteze viitorul. Racile-s vechi. Pe vremea când nu dispuneam de miliarde să fotografiem manuscrisele eminesciene – altminteri frumoasă ispravă –, ci le cercetam în sărăcie filă cu filă, încercând să le grupăm cât de cât în jurul unor axe, asistându-l ca redactor pe laboriosul Dimitrie Vatamaniuc, m-a cutremurat o însemnare a Poetului:

„De mult aud lăudându-se inteligenţa extraordinară a românului, deşi poate nimic nu-i mai neadevărat decât această laudă. Căci pe ce se bazează o asemenea supoziţie? Un popor căruia i este silă de orice muncă ştiinţifică, a cărui prisos de inteligenţă se consumă în lucrarea desigur cea mai uşoară a minţii omeneşti, în suduituri sau ridicarea în cer a guvernanţilor săi, nu poate fi numit un popor inteligent.” (cf. „Fragmentarium”, p. 233-234).

Lucram în tihnă alături de cel căruia îi publicasem biobibliografiile „Slavici” şi „Agârbiceanu” (mai târziu „Arghezi” şi „Blaga”), chinuindu-ne să găsim un limbaj „cifrat” de-a asigura integralitatea informaţiei. De data asta, greu de trecut „cămila prin urechile acului”, atâta timp cât Poetul deplângea soarta poporului din Principate. Citeam, după notaţii: „Toţi nebunii cu care a umplut Dumnezeu lumea fac legi şi instituţii pe spatele lui, pe care el le primeşte cu aceeaşi nepăsare cu care ar primi şi o măsură binefăcătoare” – fără să le bage-n seamă, va adăuga mai departe –, suduind cumplit: „Orice canalie care a deprins trei buchii franţuzeşti la Paris aspiră a se face aici în ţară cel puţin ministru!” (cf. loc. cit.). Doar că, mai nou, urmaşii Luceafărului aveau s-aibă parte de guvernanţi certaţi cu buchile de abecedar, greu de citit şi pocite în pronunţare, stăpâni scăldaţi în urale mai ceva decât vor fi avut parte contemporanii lui.

Bietul Dimitrie Vatamaniuc, om de carte, care, de când venise în Bucureşti din Bucovina natală, făcea parte din inventarul Bibliotecii Academiei, unde, după orele de curs de la Universitate, se retrăgea în sălile de lectură, cu preferinţă la „interzise” şi „manuscrise”, părăsindu-le doar la închiderea programului. Hărţuit de poteră cu adeverinţe de venit, interogat asiduu de unde a avut bani să-şi cumpere o casă, rămăsese prudent peste poate:

– Le lăsăm cum zice sau le marcăm absenţa?

– Le lăsăm, dom’ profesor, că nu văd cenzorul ce şi-ar permite să asemene vechii conducători cu „cel mai iubit dintre pământeni”, să confunde trecutul odios cu prezentul luminos. Când o fi prea-prea, dăm note de subsol, explicând ce nu trebuie explicat, fiindcă, oricum, textul autorului vorbeşte de la sine. Cititorii deştepţi vor pricepe de ce-o facem, iar proştii nu ne interesează.  

N-aş fi amintit întâmplarea asta, dacă patru decenii nu m-aş fi aflat în aceeaşi situaţie, încercând să mă descurc cu aceleaşi mijloace. Scopul scuză mijloacele – se spune machiavelic –, deopotrivă la bine şi la rău. În cazul meu, scopul era să prezint în integralitate opera scriitorului, să-i respect textul, fără a-l ciumpăvi cu faimoasele croşete, abuziv uzitate în epocă. Nu conta dacă împlinirea dorinţei presupunea să argumentez şi-n scris oportunitatea editării. Am plecat mereu de la convingerea că numai un idiot n-ar băga de seamă de ce, publicând  romane ca „Ion” sau „Răscoala”, n-a fost cazul să le prefaţez, după cum, în condiţiile unei cenzuri acerbe, o făceam pentru salvarea unor cărţi „în litigiu”. Fără să urlu cu lupii, le vorbeam la urechea stângă, dacă la cea dreaptă erau surzi. De aici şi tonul sociologizant al unor scrieri de început. (...)

            Cu mici excepţii, structura volumului are în vedere bibliografia scrierilor personale apărute în seria de „Opere” şi în alte volume de acelaşi gen („Editoriale”) sau în presă („Varia”). De regulă, am renunţat la textele ocazionale, folosite în cadrul unor simpozioane, conferinţe, întâlniri cu caracter aniversar, indiferent dacă au avut loc în aula Academiei – ca în cazul sesiunii organizate cu prilejul Centenarului din 1985 – la Râmnicu-Vâlcea – unde, jenant pentru culturnicii de stat (la propriu şi la figurat) –, Asociaţia „Nişte ţărani” s-a oferit să editeze ultimul volum (23) din seria de „Opere” – sau la Casa memorială din Prislop, mereu însoţit de distinşi confraţi, mai tineri ori consacraţi. În schimb, am găsit de cuviinţă să deschid cartea cu o cronologie, care, prin datele ei biobibliografice, îmi pare mai utilă decât o prezentare de complezenţă. Mai ales că între timp au apărut multe lucrări prestigioase, ai căror autori, precum Ion Simuţ, Dan Mănucă, Mircea Muthu, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Cubleşan, Gheorghe Glodeanu, Liviu Maliţa, Andrei Moldovan, Ionel Popa mă scutesc de adausuri la ce-am publicat. De altfel, mai toţi m-au sprijinit în susţinerea sesiunilor de comunicări ştiinţifice, alături de predecesori în exegeza rebreniană, ca Stancu Ilin, Aurel Sasu, Al. Săndulescu, la Aiud, Bistriţa sau Tescani, unde multă vreme ne vedeam în fiecare an. Numai că de la un timp bugetele locale s-au subţiat, regimul de economii şi-a spus cuvântul, festivalurile consacrate cârnaţilor de Pleşcoi, berii şi brânzeturilor dovedindu-se mai gustoase şi rentabile.

Nimic nou sub soare! O întrebare şi un răspuns ni le oferă însuşi Rebreanu, cu aproape o sută de ani în urmă:

„Acuma de ce încep economiile de la carte şi artă? Pentru că omul politic român este imbecil, barbar şi anticultural. Cine ar fi dispus să mă creadă să binevoiască a asculta discursurile «parlamentare» sau a citi articolele de gazetă ale oamenilor noştri politici. Cum să ceri simpatie pentru artă şi cultură unor oameni care nu sunt în stare să închege o frază, care nu se pot ridica o clipă deasupra meschinelor interese şi intrigi de culise? Arta şi cultura românească n-au să aştepte decât duşmănie de la oamenii politici de azi” (cf. „Spre ziuă”, 11 mart. 1923, v. „Opere 19”, p. 2).       

            Desigur, excepţii există şi ar fi nedrept să ignor contribuţiile unor instituţii, mai ales ale unor oameni de ispravă, responsabili în toate privinţele, nu doar în statele de plată. Doar graţie lor am izbutit să duc cercetarea până la capăt şi aş fi ingrat să le uit contribuţia, îndeosebi climatul creat de ei pentru susţinerea unei lucrări de interes naţional. (...)   

(textul integral va putea fi citit în revista „Pro Saeculum”)      

Niculae Gheran

                                                                        Bucureşti, 22 mai 2016