Gavril Moldovan: Pagini de jurnal

2 martie 2020

Pentru a scrie ,,snopul acesta de neghină’’ m-aplec asupra ta răcoare a dimineţii în care am venit aici să-ţi dezmierd cu paşi-mi domiciliul silvic şi să-mi cutreier gândurile, pentru că eu n-am mare lucru de făcut decât să însămânţez în pădure lacrimile mele de inorog, să arăt lumii cât de prost este făurită. Am un drept de uzucapiune asupra acestor straie silvice cu care mă înfăşor uneori de dimineaţa până seara, balcanizând tot ceea ce m-au învăţat dascălii mei în decursul timpului. Asupra mea se abate un fior de nerecunoştinţă, de întristare, de necredinţă, încât mă mir cum mă mai rabdă pământul, cum mă mai rabdă Dumnezeul meu la care am ţinut cândva, de care am ţinut cândva strâns ca tata de hamurile armăsarului său cu care se ducea la arat. ,,Snopul acesta de neghină’’ aş vrea să conţină atâta însufleţire, atâta patimă, atâta candoare încât să facă din criticii mei literari nişte adepţi a ceea ce spun. Despre cititori ce să mai vorbesc...Ei vor tremura la gândul rătăcirii mele îndelungate, vor schingiui vreo şoaptă printre dinţi, iar Olimpiu Nuşfeleanu va da crezare tuturor răutăţilor care se spun despre mine în urbe. Eu am un prost renume în cetate. Eu am fost nomenclaturistul care nu prea a aplaudat, iar când a făcut-o, toate ciorile s-au năpustit asupra lui croncănindu-l. Eu am fost redactorul care mereu publicam poeziile poetaşilor oraşului. Le răspundeam la ,,poşta redacţiei’’ şi-i îndemnam să scrie poezii politice. Adică, poezii care să preamărească patria şi partidul. ,,Furăm trandafiri’’ este numele primului volum de versuri aparţinând poetesei Ioana Diaconescu, o fată cu care ar fi putut fi mireasă multor poeţi. Ea spune într-o poezie aşa:
,,Vin din Moldova călare pe bour
Cu spada pe cer – toreadoare
Vin cu spada în plete şi-n umeri
Ioana lui Ştefan cel Mare’’.
Îmi place tot ce-a fost, este şi s-a dorit să fie a lui Ştefan cel Mare. Doresc acuma să-i ofer Ioanei un buchet de flori de 8 Martie, dar sunt atât de rău aşezat în spaţiu. În pădure încă n-au înflorit brânduşele, nici ghioceii, nici viorelele. În piaţă se vând doar sentimente, iar întristarea dă-n clocot. Mă gândesc mereu la copilărie, când mă trimitea mama la lelea Paraştiva, peste drum de noi, să cer cu împrumut o cociorvă, căci n-avea cu ce întoarce jarul în cuptor, când face pâine. V-am promis mai sus că revin la cociorvă. Şi uite, acum e de făcut pâine, că vine tata şi Niţa de la coasă şi n-are săraca ce le da de mâncare, şi trebuie să vină şi vacile din ciurdă şi du-te Gavrilă deschide-le poarta; vezi dacă nu le este sete, atâtea porunci sfinte de la mama mai că m-au făcut om, căci ea mă învăţa democraţie şi educaţie dându-mi de lucru, nu spunându-mi să fiu aşa şi-aşa...Ea săraca mă educa din mers, de aceea a ieşit din mine un om sucit, un nătângos şi nesuferit încât abia dacă Olimpiu Nuşfelean m-ar putea întrece, abia el ar putea atinge această cotă, acest nivel de elementaritate. Când veneau de la coasă, puneau undeva coasele, lipite de peretele poieţii, în cuie de lemn potrivite anume, să nu se taie nimeni în ele, când se joacă copiii, doamne fereşte, şi îşi suflecau mâinile şi tata întreba:
- Gavrilă!
- Ce-i tată?
- Adapat-ai mărhăile?
- Adăpat, tată!
- Dreptu-i copilă?
- Drept, tată!
,,Copila’’ era frăţioara mea mai mică. Ea era de o sinceritate periculoasă. Depunea mereu mărturie asupra faptelor mele care uneori lâncezeau şi se lăsau neterminate, iar tata ştia asta. Cum să nu ştie el cum lăsam eu totul baltă şi o ştergeam repede la Beclean, la film, pe Coastă, la fotbal, sau ca Ion Creangă copil, la scăldat? Înaripat cum eram de mic, lăsam virtutea singură, neînsoţită şi mă duceam în celălalt sens. Apoi mama punea pâinea caldă pe masă (nu o pâine mare, întreagă, ci un cocuţ, cum ziceam noi, pregătit anume să se coacă mai repede) cu brânză şi nişte ardei, sau roşii din grădina de legume la care mama ţinea atât de mult, mai curăţa o ceapă repede şi se ducea să mulgă vacile pentru felul doi. Aşa precum partidul era-n toate, mama era şi ea în toate, de serviciu uneori şi noaptea. Era-n trei schimburi, cum era badea Iacob, vecinul, soţul lelei Paraştiva (cea cu cociorva), cantonier la cantonul satului, mereu în trei schimburi, căci era un singurul cantonier din sat, nefiind cine să-l schimbe.

21 martie 2020

Ioana mi-a dat telefon şi mi-a spus să nu ies din casă, deoarece vine ea periodic şi îmi aduce cumpărăturile necesare. Le lasă la uşă. E moral aşa ceva, adică să o supun unor riscuri când ea are vârsta jumătate cât am eu? Ar trebui să-i fac eu cumpărăturile, căci dacă mă infectez şi mor, atâta pagubă! Mi-am trăit traiul. Cel puţin la Bistriţa, oamenii sunt disciplinaţi, ascultă şi aplică ordinele date de Guvern în privinţa combaterii, prevenirii pandemiei răspândite de coronavirus. Nu credeam că voi ajunge să trăiesc asemenea zile care au schimbat totalmente viaţa mea şi nu numai a mea. Nimic nu va mai fi de acum înainte la fel cum a fost înainte. Spaima de infectare şi de moarte e mai mare decât moartea însăşi. Pe străzi e pustiu, circulaţia s-a redus mult, trecătorii din ce în ce mai rari au faţa astupată de mască. Parcă ne-am ascunde de noi înşine, ferindu-ne unul de celălalt. Parcă am fi în Evul Mediu, când bântuia ciuma. Astă noapte am visat că purtam cu mine un cadavru de copil, îl duceam nu ştiu unde. M-am speriat! Am recitit ,,Regele Ciumă’’, o povestire stranie de Edgar Allan Poe, şi m-a cuprins groaza: În craniul scheletului fusese pusă o grămăjoară de cărbuni aprinşi şi acest candelabru hidos arunca o lumină pâlpâitoare, destul de vie, asupra întregii scene. De jur împrejurul încăperii şi în faţa ferestrelor erau îngrămădite, unele peste altele, sicrie şi alte obiecte dintre acelea ce se găsesc în prăvălia unui dricar, nelăsând nici o licărire să străbată în afară. Mi-e teamă să ies din casă să mă duc să-mi plătesc unele facturi. Dihania asta de coronavirus se propagă instantaneu, nici nu ştii când şi cum sare pe tine, cum ţi se strecoară în gură sau în alte orificii, stagnează acolo şi când simte momentul potrivit, se umflă, tuşeşte, lăcrimează şi-n cele din urmă îşi dă ortul popii alături de tine. Medicina e neputincioasă. Ceea ce putem face e să limităm numărul morţilor, nu să-l înlăturăm. Spun banalităţi pe care orice om de astăzi le ştie prin intermediul Televiziunii. Aşa că...Pe ascunsele poteci îmi dau drumul. Cu tot riscul. Nu pot ocoli ceea ce mă ademeneşte. Recunoaşterea, căldura, amintirea spaţiului acela de pe care cade înstrăinarea şi galopul meu, mă urmăreşte, mă amărăşte şi mă îndulceşte. Se altoieşte pe miezul copacilor. Dacă o particulă subcuantică este bombardată cu un flux, ea se rupe în două, iar cele două jumătăţi, fiind chiar la mare distanţă una de alta, conlucrează. ,,Amintirea’’ convieţuirii le porunceşte, le impune. Când se mişcă una, se mişcă şi cealaltă. Când se-nvârte una într-un sens, se-nvârte şi cealaltă în acelaşi sens. Le leagă ceva. E un fenomen fizic pe care omul de ştiinţă nu-l poate explica. Ceva asemănător, deşi în proporţie mai mică, se-ntâmplă şi cu fraţii gemeni. La fel suntem şi noi, eu şi pădurea. Ne leagă ceva. Când mă mişc eu, se mişcă şi pădurea, când se leagănă ea, mă leagăn şi eu ca frunza-n vânt, cum spune poetul anonim. Numai că eu, la un moment dat, o iau razna şi întrezăresc locurile acelea din codru unde minunăţiile şi înfloririle pot fi trecute în cartea mea de muncă, unde se separă concluziile una de alta şi unde frunzele dobândesc un uşor aer că li s-ar cuveni trecerea mea pe acolo. Eu nu pot niciodată trece pe acolo pe unde înfrunzirile şi înfloririle nu folosesc la nimic, unde spaţiul îşi lungeşte prea tare distanţele, iar luna martie bate pasul pe loc. Eu doresc ca luna martie să înceteze a mai sta pe loc şi să mă ia de mână, să se învârtă în sensul în care mă-nvârt eu, ca acele jumătăţi de particule subcuantice, mai ales că astăzi e Ziua Mondială a Poeziei. Să dansăm până lirismul ne liridezmiardă, ne împegasţipă şi ne înlinotipează. Ora 19,00: Aflu telefonic că de trei ore a murit poetul Ion Urcan. În ultimul timp umbla pe străzi tot mai aplecat asupra întrebărilor lumii, tot mai cocoşat până, iată, s-a afundat de tot în pământ. Dumnezeu să-l odihnească! A scris poezii aşa şi aşa, s-a apucat de un studiu despre Ion Budai Deleanu, girat de Ion Pop, fără prea multe păreri originale, mai mult citând părerile altora dinaintea lui. Ar fi vrut să facă multe dar...

(din „Jurnal”, volumul V, în pregătire)