Îl cunoaşteţi Domenico Veneziano?

Sunteţi pictor? Dacă sunteţi, e cu neputinţă să nu-l cumoaşteţi, fiindcă el a fost cel care a descoperit tehnica picturii în ulei, tehnică ceea ce dădea o neobişnuită strălucire tablourilor. Numai că marile realizări nasc marile invidii. Un alt pictor, confrate să-i zicem, Andrea del Castagno, se dădea a fi mare prieten cu Domenico Veneziano, mai ales până a a putut să-i fure tehnica de pictare. Apoi, demonul invidiei i-a şoptit că de n-ar fi Domenico, el ar putea să fie singurul posesor al acestei tehnici extraordinare. Şi de aici, gândul de a-l ucide pe cel pe care-l numea „bunul şi blândul meu prieten”.

Într-o seară întunecoasă îl urmări pe stradă, îl atacă şi îl răni de moarte cu o puternică lovitură. Abia putându-se mişca, sărmanul Veneziano se târî cumva pănă la locuinţa…celui pe care-l socotea cel mai bun prieten al său, del Castagno. „Am… fost…rănit de moarte… dragul meu!” suspină el. Şi a murit în braţele lui…ale lui Iuda.

Pe patul morţii, după mulţi ani, Castagno n-a mai putut să-şi ascundă otrava păcatului de moarte, mărturisindu-şi crima, recunoscând că l-a ucis pe marele Veneziano pentru a stăpâni numai el… meşteşugul picturii în ulei.

O, milostive stăpâne al veacurilor, Ziditorul şi Mântuitorul nostru preaiubit, IISUSE HRISTOASE! Cum de ne cuprinde ciuma invidiei? Nu ne lăsa, iubitorule de oameni, cel ce îndreptezi paşii omeneşti, pradă diavolului, duşmanul nostru cel neadormit!