Ioan Mărginean - 70

Ioan Mărginean (n. 1954, jud. Bistriţa-Năsăud), preot mai mult de 3 decenii, în apropierea Dejului. Absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu (1977), a debutat ca poet târziu, girat fiind de Ion Mureşan (volumul Inevitabila călătorie – 2002 şi Monolog lângă lampă – 2006) şi de Ioan Pintea (Pasărea din cerul gurii – 2004). Ulterior, volumele sale (Anotimpul din Patmos, Brumar, 2010, și Pathetica, Tracus Arte, 2020) au fost însoțite de cuvinte semnate de Nichita Danilov, Daniel Cristea-Enache, Luigi Bambulea. Printre altele, este coautor al unei monografii locale, figurează în câteva antologii de profil cultural şi a coordonat, ca preşedinte, Clubul Cultural Euphorion, din Dej. Au scris despre poezia sa (selectiv:) Ion Mureşan (în Verso), Luigi Bambulea (în Mişcarea literară), Ioan Pintea (în Răsunetul), Melinda Crăciun (în Vatra), Silvia Mitricioaei (în Steaua) etc. Este membru al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (prmă[email protected]).

 

(Din Monolog lângă lampă, Limes, 2006)

 

Foaia de observație

 

Brusc, se clatină toate. Foaia de observaţie are 50 de ani.

Între coperţi subţiri, norii se golesc de lumină.

Înfloreşte poemul.

Doctorul îngână ceva; văd găuri, seringi în formă de cruce.

Asistenta se leagănă ca un spânzurat în halatul ei alb

Nerăbdător, rugându-mă la termometru, aștept.

 

Caii de noapte

 

Era două din noapte

când acei cai enormi,

în rotocoale de fier şi copite, au făcut

o pauză

de respiraţie.

O muzică de clopote, fantomatică, îmi pătrunde carnea

pentru a o frăgezi –  

să nu-mi tremure mâna, lacrimile să-mi fie rotunde.

Ce liniştit aş fi stat în patul tău atunci, ca o santinelă

căreia i s-a dat otrava.

Pe picioarele-ţi lungi şi subţiri

ca o bucată de pâine în stomacul Pruncului,

stă trupul chemării.

Era două din noapte când acei cai enormi s-au năpustit

în sus, pe scări, călcând în copite trupurile noastre,

desfigarate, de plâns.

Odată,

la două din noapte,

moartea – cai cu noduri

năşteau

și norii,

rotocoale de fier şi copite.

 

(Din Anotimpul din Patmos, BrumaR, 2010)

 

IV

 

Mintea cerului, surâs al lumii fără lume,

drumuri de stâlpi poartă semnul cel viu

descoperind trupul în forma lui primară,

jucărie mângâiată de moarte,

pasăre ce-şi zboară singurătatea;

în acest război nevăzut, de trei ori mănânc

anotimpurile şi pâinea nedospită,

pas sărind peste şapte zile spre-a nu ajunge nicăieri,

între două bătăi ale inimii,

trecut pierdut în limba maternă;

la plinirea vremii, fiu risipitor cu ochi iertaţi,

părtinitor schimbi numărul casei;

în poarta ei fără margini să mă ştii strâns,

sentinţe de neschimbat mă izolează-n mine,

învăţându-ne rugăciunea stelelor fixe.

Amiezi de munţi stârnesc lumina să fie mai clară;

pasul sare peste şapte zile,

între două bătăi de clopot, plinirea vremii are ochii fiului risipitor.

 

XXVIII

 

Aminteşte-ţi barca noastră, Gy,

cum îşi încreţea buzele şi dădea din aripi;

fântânile erau departe şi valurile: două răsuflări agitate;

ca un pescar ţineam între dinţi năvodul,

mi-era dor de sirena salvării,

iar ţie de vocea surorilor tale;

vâslele ca doi şerpi înţepau ochii noştri,

dar tu ţine-mă de mână, mi-ai zis;

râsul lumii duce la extaz

(un fel de supravieţuire);

eu visam stânci, tu îmi arătai poze cu tine,

eu realcătuiam carul mare

și tu îmi ziceai: acum e ultima zi.

Algele înfloriră pe întinderile de nisip,

picioarele noastre s-au încolăcit;

era să cădem pe fereastră

și cum ar suna tocurile noastre pe trotuar,

pe şosea, pe granitul de pe Gabbata:

două pete lipsite de culoare,

ca doi pescăruşi ce duc în cioc peşti copiilor noştri,

ca două absențe, ca o trădare.

 

XXXVIII

 

N-am numărat podurile, nici dorinţele zilelor

şi totuşi cine mai dansează în castel?

Înainte ca tu să fii, lumea s-a închis în cântecul păsării;

pe drumul acela treceam cu toţi fraţii

prin întrebătoarea noapte poruncind butucilor de vie

să pornească ceasul; pe cer erau umbre de copite,

timpul nostru, vânt potolit, brăzdează luminile vieţii.

Sărutul tău îmi leagă zeii de gât

şi forma dimineţii

ca o altă amintire, pe care nu o meritam:

Clopotele nu cheamă ambulanţa,

mai întâi sperie liliecii cu niște colţi

ca de câini înfometaţi

și eu, de după chipuri ceruite,

împletesc în cuvinte frumoase cozi de fată,

despletind lacrimile acestea –

semințe neuitate ale timpului;

nu mai sunt atâţia cerşetori în pieţe

și liniștea a cuprins deodată lumea.

O copilă cu genunchii zdrobiți a măturat cu viaţa

balconul de la etajul zece.

 

XLV

 

Dezmărginiţi, paşii se tăvălesc în trupuri înaripate.

Ochelarii mei în formă de potcoavă

mă îndepărtează ca de-un sărut zdrobit de tine,

gură din care curg rugini;

chipul din oglindă se scaldă în balta ochilor

şi colindul ia formă de sicriu:

numărătoare inversă, la un capăt de stradă,

așteptare fără capăt a unui câine albastru.

 

LII

 

În sat e o biserică,

în jurul ei nu sunt buruieni,

florile au petale parfumate;

dincolo de ea,

dincolo de brazdele de pământ, e noroi

şi soldaţi născători de războaie.

În sat e o biserică,

ea se mişcă în jurul axei sale;

poştaşul aşază icoane pe zidurile ei,

scrisorile lui frig ca aburii fierbinţi;

după şanţul galben o moară macină

rafturile bibliotecii,

iar dincolo de ea e o peşteră

în al cărei dulap îmi încifrez prăbuşirea.

 

(Din Pathetica, Tracus Arte, București, 2020)

 

Și pe urmă ce?                           

 

Pe urmă rămân ca o amintire

îngropată în inconștient.

 

Într-o dimineață am deschis portiera,

era foarte frig,

porțile grădinii înghețate,

mi-am închipuit, dar asta nu contează,

că orașul acesta învechit

are străzi înșelătoare

şi felinare cu cearcăne

printre picioarele trecătorilor.

Copilul, sfârșit de minune,

alunecă în false rătăciri.

 

Și pe urmă ce?

Pe urmă a fost un joc rămas în afară de mine,

altă ureche deschisă către alt cuvânt:

 

dar tu știi că încă nu ai văzut totul

și te întrebi pe urmă ce?

 

Unde se sfârșește cerul   

 

sunt case cu oleandru brăzdate de soare

și acolo 

mâinile vâslesc condamnate la moarte.

Cândva am fost pescăruș,

e o vreme de atunci –

cât înălțimea obositelor catarge.

Între cer și ape, tăcere asurzitoare,

doar peștii printre alge

caută izvoarele fecundității.

 

Ne naștem ca un strigăt pentru iertare.

Pe urmele Lui

vom culege planta lacrimosa,

recompensă și amintire.

Și numai noi, Ina Luz,

umăr la umăr, vom cuceri Coma-Ruga

călărind caii veacului ascunși în defileu.

 

M-am ridicat și, iată, umblu prin mine                   

 

și decid că viitorul nu mai trebuie să se arate.

Nici o întrebare nu se termină,

mai are întotdeauna niște secunde,

o oglindă fără orizont.

 

Restul e literatură, deci închide ochii.

 

Pregătiți pentru viziune,

infiniți înăuntru, supărați pe legile fizicii,

prietenii din Lemnul verde

cu buze verzi

s-au dus încolonaţi spre o prăpastie.

Dar să fi rămas zugravii

ori moartea

ce caută sub covor bani pierduți,

sau imaginile noastre,

care plutesc acolo chemându-ne pe nume

până la sfârșitul veacului.

 

Am haine noi, Luigi,

m-am ascuns în acest copac

și nu știu zăpezile ce-mi vor lua.

Nu știu, nu știu –

poate orașul dintre apă și turn

din care am fugit ca dintr-o limbă

cum ai fugi din propriul vis

părăsit peste noapte.

 

Am pus un înger pe cântar,

 

mai avea șasezecișișase de pași.

Câteva zile rătăcise

printre porumbeii sălbatici.

L-am privit din profil, ca pe statui,

se odihnea între două trenuri,

de la pagina cu trecutul amar

până la ziua care nu mai este pe hartă.

O dată pe an zbura printre cărți fără autor,

printre albe poduri de litere, printre simboluri.

Uneori îl fotografiam,

parcă zâmbitor privea dintre pomi,

de lângă șarpele de aramă.

 

La judecata de apoi

îl voi lua cu mine și voi spune:

Doamne, a fost harnic, a fost performant,

parcurgea suta de metri în puține secunde,

era pretutindeni în noapte,

în ape line, pe umblate drumuri.

Doamne, să nu pierd rândul, ia-mă azi pe mine,

îngerul acela a luat alt tren,

până la trecutul amar,

până la ziua mea, care nu mai este pe hartă,

până la geamandura 66.

 

elegie

 

(la două mâini,

de Ioan Mărginean şi Luigi Bambulea / 22 martie 2019)

 

Arhivă, inima mea,

bandă magnetică neprăfuită;

memorie, privirile noastre,

mii de cuvinte între doi fotoni.

 

În ele se uneau ape din două oceane,

peste care trec, înălţând steaguri de prietenie,

catargele neopritelor galere,

corăbii duse în lumea de dincolo de lumi,

aduse înapoi, din umbră,

de invizibile şi prelungi braţe

crescute din inimi,

încolăcite în păduri îndrăgostite – 

cum iedera e împletită cu tot ce se înalţă de la pământ,

cum, răbdătoare, noaptea urcă în dimineţi.

 

Ele nu îi cunosc tăcerea, nici stelele silenţioase,

ce joacă şotron între roţile Carului Mare,

dar o visează în fiecare amurg.

 

Dacă sărim, cu ele, un pas

ajungem în cealaltă parte a nopţii.

Dacă sărim doi paşi, ne transformăm

în stâlpi de foc

ce anunţă răsărituri.

 

Dar dacă sărim în steaua polară,

apare un prunc într-o peşteră

şi daruri sub un arbore verde,

iar noi călătorim împreună spre el,

desenând poeme, de dragul lui,

în aerul dintre noi,

scântei pe haina cuvântului.

 

Pruncul creşte, se împlineşte,

devine ca un fel de înger,

apoi îi vedem mânuţele întinse pe lemn,

iar când învie, ne bucurăm amândoi

şi ne ridicăm în acea noapte

şi călătorim din nou împreună,

ca la 60 de stadii,

ducând lumină în palme celor închişi.

 

Vâslim printre peştii cei mari

din adâncul cel mai adânc,

cu luntrea ca o casă

din ziua ce tocmai a plecat,

 

Amin, amin: cu luntrea ca o casă

din ziua ce tocmai a plecat.

 

Inedite

Era dincolo, credeam că-i granița lumii.

ne-am numărat să vedem câți ne vom întoarce,

am numărat mai întâi bărbații

și feciorii și copacii ce străjuiau cărarea.

Soldații se plimbau pe sub pielea mea,

unul străin străjuia într-un ochi

repetând numărarea din doi în doi.

I-am pus în brațe abacul și am poruncit

ca neamul meu să stea cu o încercare mai sus,

de-acolo să străjuiască stâlpii poverilor

și să domnească peste toate, peste ape și mori de vânt.

Făgăduințele se scăldau în duhul căderii

și mai erau iepuri și prepelițe

și lacrimile cât pumnul în strugurii amintirilor.

M-au ras în cap pentru toate poemele,

și tot al șaptelea scria cu litere de argint.

Purtam cu grijă cădelnița ca pe cupa învingătorului,

mi s-a dat poruncă să stau deasupra gropii

și să așez darurile.

Am văzut carul tatii și boii înaripați înaintând,

se apropia seara și nu ne ajungeau rugile,

ca-ntr-un pântec spintecat cobora luna,

steagurile s-au înălțat.

A încetat numărătoarea, după rânduială,

cea leproasă era tânără, ca o vedenie,

ea nu venise cu noi, venise cu toți bătrânii

ce purtau în spinare halci de pământ.

Asupra ei am vrut să coboare zăpezi,

șapte zile să dospească pâinea noastră.

 

Demult nu mai sărbătorisem, deși au fost trimise toate scrisorile

și regelui și cântăreților din fluier.

Frații noștri și părinții noștri încălzeau rugul nears

alergând mai înainte de noapte

prin foame și sete, prin îmbărbătarea tămâierii.

 

Unul ne aduna, ni se înmuiase inima.

-Cine zic oamenii că sunt eu, cine?

Sfinții rânduiți după neamuri,

aveau cântar drept și nedreptățile se umpleau de lumină

în patru laturi răzbătea ecoul întrebării.

O lună plină își înmuia piciorele în sânge,

dinspre răsărit, fumega,

în țarcul dobitocelor cântam imne copiilor la sân.

Copiii mei, regii mei, răsăritul țării,

turma de capre înota în iarba de doi coți,

lupii străjuiau  pe calea porții,

se ascundeau în oameni, întorcându-și urechile pe dos.

Era acolo și Cioclul

se grăbea să sape gropi în stânci noi,

doar el avea dreptul, doar el furase pâinea jertfită,

pe care a învelit-o în pâinea icoanei fără contur.

 

Femeile erau plăcute ochilor,

trupurile lor săgetau ochii căpeteniilor.

Plângerile noastre erau biruință și nu pradă de război,

m-am întors și, ceea ce am văzut, mărturisesc,

timpul trecea pe la poala muntelui

ca cele zece porunci ce se rostogoleau,

valea era plină de toate sălbăticiunile

ce trăiau din mila izvoarelor și din inima cerului.

Au venit robii din vremea timpurie,

purtau pe mâini cununi de spini

și aveau ochii cum unui rege egiptean.

Martorii mincinoși aprind focurile întunericului

când să te culci, când să te scoli?

Inima mea îi ungea pe toți cu untdelemn și miere,

văduvele au făcut din durere ruină,

ducând mâncare păsărilor și puilor din cuib.

Mai erau cărări de urcat printre spaimele înconjurate de ape,

zece strune adunau toți îngerii în plinătatea zilelor mele.

 

***

 

Eu cânt cântul lunii de demult

ce înghețase în patul orbilor,

copacii alergau după ea pe brațe cu sulițele luminii,

alte câmpuri de bătaie.

Fuga, ca miros de femeie

deschidea ușa cârciumei mici.

Aici, filosofii cădeau din tavane

printre pahare, ca niște sicrie.

Numărau de cu seară stelele dimineții,

călăreau fără griji cerul căzut

agățându-se de gâtul unui înger.

 

Din pălăria neagră

o bătrână căuta drumul spre casă,

doar clopotul știe

câți morți a spălat pe picioare.

Deasupra lumii călăreau munți de mătase

în papuci, două flori pestrițe, copertate,

tratate de sânge și iarbă

spânzurau păduri pe două voci.

Căruciorul cu rotile

mâini ce mușcă din cascada trecerii

colorează întunericul în pași de dans.

O femeie, ca o pasăre ține liniștea,

se mai aude doar muzica din cealaltă grădină,

șoaptele acolo au ochii legați,

acolo-i primăvara, ca o cetate ce iese la păscut.