„L a n o i” (vol.II., Editura EIkon, Cluj-Napoca, 2010)

Scriitorul Cornel Cotuţiu, fiu îndrăgit al oraşului de pe Someşul Mare, Beclean, după ce ne-a făcut să-l îndrăgim printr-o serie de proze, fie ele proze scurte sau roman, ne-a obişnuit în ultima vreme cu apariţii surpriză, precum această nouă apariţie a volumului ”La noi”, volumul II, despre care prietenul nostru comun, scriitorul şi jurnalistul Virgil Raţiu spune că: ”Pentru Cornel Cotuţiu, călătoriile, indiferent în ce loc din lume, sunt petrecute în perspectiva mărturisirii propriilor gânduri, a propriilor meditaţii, emiterii de opinii(de o anumită valoare) despre te miri ce sau pentru a judeca, pentru a condamna ori pentru a lăuda”.

Cu puţini ani în urmă scriam despre primul volum « La noi », apărut atunci la Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca în 2008 că „de la debutul său scriitoricesc din „Tribuna” din 1964, scriitorul Cornel Cotuţiu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, este autorul a 11 volume de proză şi publicistică, a trei volume de antologie, ceea ce nu-i puţin pentru un slujitor al scrisului, fapt pentru care deţine premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru publicistică(1995); marele premiu la Concursul Naţional de proză şi critică ”Liviu Rebreanu”(2002), fiind decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler”(2004), un lucru care a stârnit invidia confraţilor săi, dar Cornel nu şi-a făcut decât datoria de slujitor al cuvântului tipărit, dovedind că şi-a împlinit menirea, trebuind să ne ridicăm pălăria în semn de respect pentru scrisul său, fără a vorbi de realizările sale, care sunt, în orice caz, remarcabile.”

In volumul doi încă de la început mă impresionează proza, eseul sau fragmentul său substanţial de memorialistică întitulat „Rebeli”, readucând în memorie pe Nicu Steinhardt, figură proeminentă şi remarcabilă a anilor optzeci, pe vremea când la Beclean îşi desfăşura activitatea cunoscutul cenaclu al tinerilor scriitori din Transilvania „Saeculum”, scriitorul, prieten apropiat cu autorul „Jurnalului fericirii” începe să prospecteze viaţa călugărului de la Rohia din timpul urmăririi de către securitate a acestuia, studiind dosarele securităţii din perioada 1959-1989, Cornel Cotuţiu mărturisind că a avut în vedere „ultimii 6 ani din viaţa pământeană a prea chinuitului şi fericitului monah de la Rohia”, scriitorul fiind de părere că „Steinhardt era o fortăreaţă de idei, de iubire pentru Dumnezeu şi neam. Simplul fapt că exista, echivala cu o perpetuă stare de război: război al minciunii, al ticăloşeniei, al grobienilor împotriva adevărului, dreptăţii, cinstei, frumuseţii, purităţii, bunăvoinţei, legalităţii”.

In acest prim material scriitorul aduce în atenţia cititorului perioada când la Beclean ,”pe vremea aceea exista un fel de complicitate antisecuristă, de vreme ce persoane cu funcţii de decizie (primarul Ştefan Puţura, directorul Vasile Greluş, prof. Costel Miron, directorul de la Liceul Agroindustrial, prof.Romulus Bob, directorul Casei de Cultură Beclean, Lenuţa Roman, directoarea Bibliotecii orăşeneşti) găzduiau, încurajau, ocroteau manifestările Cenaclului Saeculum, chiar dacă ştiau cât de „periculoşi” prin „nocivitatea” ideilor lor de foşti condamnaţi, erau venerabili N. Steinhardt şi Teohar Mihadaş” şi incomozi prin „năbădăile” lor junii scriitori de pe „axa” Bucureşti- Baia Mare, cu centrul la Beclean- oraşul dintre cele trei râuri”.

Era vorba atunci, de sărbătorirea la Beclean de către Cenaclul „Saeculum” a scriitorului Teohar Mihadaş, care împlinea 65 de ani, atât cât voi împlini eu în curând. A vorbit atunci, printre alţii, Nicolae Steinhardt, care aşa cum spune Cotuţiu a încheiat spunând „Prin originea sa aromână, Teohar Mihadaş este un adevărat aristrocrat al spiritului românesc”, după care am urmat eu la omagierea dragului meu haiduc din Munţii Pinului. Am înregistrat totul pe bandă magnetică, înregistrare care a căzut în mâinile fiului meu Claudiu şi care în anii studenţiei îşi petrecea multe zile în compania cărţilor de la Biblioteca Mănăstirii Rohia, fără să ştie prea multe de „Saeculum” şi oamenii săi, dar pe atunci era curios la toate, ştergând, fără să-şi dea seama înregistrarea, care ar fi putut deveni o lucrare de referinţă. Păcat ! A avut însă grijă Cornel Cotuţiu ca în memoriile sale să reînvie acest trecut pe care l-am trăit unii dintre noi.

Tot în aceste „memorii” întitulate „Rebeli”, Cornel Cotuţiu aduce în atenţia cititorului pe beclenarul Anton Raţiu, „ultimul supravieţuitor al procesului Părăşcanu, destinul căruia fiind marcat de două personalităţi: Anton Golopenţia şi Lucreţiu Pătrăşcanu, primul iniţiind o cercetare etnosociologică între anii 1940-1944 în comunităţile româneşti din spaţiul Ucrainei de Sud şi din Trasnistria şi din al cărui colectiv făcea parte şi Anton Raţiu, Golopenţia putând fi urmărit în acea vreme la posturile de radio din occident. Pe Lucreţiu Pătrăşanu, Anton Raţiu îl cunoaşte prin intermediul aceluiaşi Golopenţia, apropiindu-l de acesta patriotismul său de ardelean de pe Someş, susţine Cotuţiu, „naţionalismul său i-a tranşat o poziţie antisovietică”, datorită cărui fapt a suportat consecinţele de rigoare de-a lungul anilor, în toţi cei 82 de ani cât a trăit, dar pentru a vă lămuri trebuie să citiţi textul lui Cornel Cotuţiu din vol.II „La noi”.

În acelaşi text „Rebeli” în subtextul „A fi altfel”, Cornel Cotuţiu ne face cunoştinţă cu o altă personalitate din zona Becleanului, de la Brniştea, de astă dată, ne face cunoştinţă cu Ioan Vălean, care-l avertizează pe scriitor încă de la început: „Sunt fiu de ţăran mijlocaş şi bine crescut”, dar care şi-a petrecut tinereţea sub ocupaţia hortistă din nordul Ardealului, care la porunca bunicii sale este plecat la şcoli să se facă „ domn”, îşi face cu peripeţii studiile, terminând facultatea de ştiinţe juridice în 1961, ajungând pe urmă director de cămin cultural, postură în care l-am cunoscut şi eu, el fiind la Braniştea, iar eu la Căianu – Mic. Am devenit chiar prieteni, dar destinele noastre au fost altele. Despre viaţa lui şi peripeţiile lui şcolare am aflat din textul lui Cornel, căruia îndrăznesc să-i mulţumesc încă odată pentru relatările sale pline de substanţă, aducându-ne la realitate. Mulţumesc maestre!

Aceleaşi cuvinte, pline de substanţă, de învăţăminte, de dragoste, de aprecieri şi dezamăgiri, de aprobări şi dezaprobări găsim şi în celelalte texte: „Caragiale, preşedintele românilor”; „Nu uităm, deci nu putem ierta”; „Confortul minorităţilor printre măslinele mioritice”; „Viitorul aproximativ”; „Încă…”; „Dincolo, dar tot aici” şi „Doar cuvântul”, texte şi consemnări jurnalistice purtând marca Cornel Cotuţiu şi inconfundabila sa rubrică „La noi” susţinută în ziarele judeţene „Răsunetul” şi „Mesagerul de Bistriţa-Năsăud” şi aşa cum susţine Imelda Chinţa, „Cornel Cotuţiu devenind călăuza noastră într-o carte cu pretenţii literare, dar şi de re-construiri geografice şi istorice”