Mircea Gelu Buta: Sărbătoarea Siretiului

Dintre vechile datini și obiceiuri ale toamnei, „Siretiul” sau „Culesul strugurilor” a rămas în memoria oamenilor ca un moment al comuniunii, cu semnificații euharistice, legate de taina altarului. Copil fiind, așteptam cu nerăbdare luna octombrie și primele căderi de brumă, când fratele mai mic al tatei ne trimitea vorbă că este timpul să culegem strugurii. Plecam de cu seară și dormeam la casa bunicilor din Măgheruș, pentru că a doua zi urma să ne sculăm dimineața devreme, uneori, chiar înainte de răsăritul soarelui. Pe copii, unchiul Vasile îi așeza între coșurile și tarnițele din căruță, ca să mai prindem câteva clipe de somn, dar veselia grupului de culegători, format din rude, vecini și prieteni, ne alunga repede dulcea moleșeală a inocenței. La poalele Hegherișului, ne aștepta badea Mitru, un moșuț cu voce blândă, care păzea „Viile dinainte”. Existau și „Viile dinapoi”, în total vreo 15 hectare, în care predominau soiurile hibrid Nova, Izabela, Delaware roșu și alb. Viile sașilor erau separate de cele ale românilor, după cum și culesul se făcea în zile diferite. Ne temeam să ne apropiem de ele, pentru că circula o poveste din vechime că „un sas ar fi omorât un copil care a îndrăznit să ciugulească câteva boabe dintr-un ciorchine”.

După ce căruțele erau descărcate, gazda servea culegătorii cu câte un pahar de „jinars”, pancove și cozonac, după care începea să repartizeze culegătorii, conform datinii, de la stânga la dreapta. Primeam cu toții câte o foarfecă sau cuțitaș și coșuri pentru recoltare. Exista o bună dispoziție generală. Oamenii spuneau povești sau cântau. Repertoriul începea cu „A ruginit frunza din vii” și continua cu melodiile „Pe Mureș și pe Târnave”, „Plopule cu frunza rară”, „Ciobănaș cu trei sute de oi” ș.a.

Când coșurile se umpleau, le duceam la capătul rândului, unde le răsturnam în „buți”, niște butoaie cu gura largă. Bunicul, proprietarul viei, nu culegea niciodată. Umbla printre rânduri, stătea de vorbă cu oamenii și alegea ciorchinii cei mai frumoși. În jurul amiezii, ne adunam la umbra caișilor de la capătul viei, unde mătușa Măriuța întindea pe iarbă o față de masă albă și ne poftea să mâncăm. Era momentul când apăreau muzicanții, iar tinerii încingeau atmosfera, chiuind, jucând bărbuncul sau învârtita. După clipa de răgaz, ne întorceam bine dispuși să ne continuăm lucrul. Înainte de apusul soarelui, buțile erau urcate în căruțe, iar fiecare culegător primea câte un coș de struguri. Ajunși acasă, strugurii erau zdrobiți și puși în teascuri pentru a fi presați. Voia bună continua, iar în final, ne strângeam cu toții în jurul mesei întinse în șopru, pentru a servi plăcinte, sarmale și băutură.

Mi-am amintit de aceste clipe dragi, întâmplate demult, în timp ce admiram icoanele  pe sticlă ale meșterilor de la Nicula, având ca temă „Mântuitorul Hristos și rodul viței de vie”. În explicațiile uneia dintre ele, denumită „Teascul mistic”, pictorul a dorit să simbolizeze misterul Euharistiei, urmând cuvintele rostite de Iisus la Cina cea din urmă: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor!” (Mt. 26, 27-28), făcând cu legenda Proclei, soţia lui Pilat, care în ciuda interdicţiei soţului său, va asista la răstignirea lui Iisus. Aflându-se sub Cruce, aceasta avea să fie udată de sângele Mântuitorului, ţâşnit din coastă după lovitura suliţei. Pentru a scăpa de veşmântul pătat de sânge, Procla a intrat într-o vie şi l-a îngropat la rădăcina unui copac. În acea clipă, o viţă purtând ciorchini de struguri dulci a răsărit din sângele lui Hristos. Legenda, în mare parte apocrifă, are ca bază cuvintele lui Iisus din Evanghelie: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Io. 15, 5).

Iată o reprezentare iconografică de influență catolică, adaptată la sensibilitatea liturgică răsăriteană, pe care o regăsim în spațiul altarului, la Proscomidie, acolo unde se pregătesc cinstitele daruri de pâine și vin. O frumoasă comuniune, care dovedește că avem   de-a face cu elementele unui cod sacral arhaic, legat de jertfa originară și roditoare a zeului din trupul și sângele căruia apar plantele necesare pentru hrană și pentru leac.