Nadia Urian Linul: George Coșbuc

Cinstind opera lui Coșbuc, aducem omagiul nostru  marelui creator de stihuri care a contribuit prin poezia sa la îmbogățirea vieții spirituale  a poporului din sânul căruia s-a născut, pentru care a scris și a trăit.

Și astăzi, cu respect, să ne oprim asupra dorinței lui Coșbuc care spunea în poezia ,,Cântec’’:

,,Sus ridică fruntea, vrednice popor!

Câți vorbim o limbă și purtăm un nume,

Toți s-avem o țintă și un singur dor-

Mândru să se ‘nalțe, peste toate- n lume,

Steagul tricolor’’.

Personajele lui Coșbuc, mândre de descendența lor, mândre de bravii lor strămoși: Decebal, Gelu, Ioan Vodă cel Cumplit sau Mihai Viteazul sunt călite în munca dură a ogoarelor, în lupta cu greutățile vieții.

Subliniind mândria românilor care nu acceptă robia, autorul pune în vorbele lui Decebal ideea dorinței de descătușare a românilor transilvăneni înrobiți de imperiul habsburgic. Pentru că ,,un neam călău’’ vrea ,,să arunce jug în gâtul tău’’, poporul e dator să- și apere glia: și cum tot omul este dator c- o moarte, fie ,,flăcău ori moș îngârbovit’’ trebuie să știe și cum moare, fiindcă 

...,,nu- i tot una leu să mori

Ori câne- nlănțuit’’.

Glasul lui Decebal străbate peste milenii și actualitatea spuselor lui își găsește ecoul în inimile patrioților care știu că

…,, de-ar veni cel sfânt,

Zamolxe c- un întreg popor

De zei, I-am întreba: ce vor?

Și nu le-am da nici lor pământ

Căci ei au cerul lor!’’

Convins de eroismul ostașilor săi, Decebal le spulberă încrederea în puterea zeilor fiindcă

…,,Vă gândiți, eroi,

Că zeii sunt departe, sus,

Dușmanii, lângă noi!’’

În perioada formării primelor voievodate, când ,,…cântă păgânii’’ că ,,n-au domn și n-au țară românii’’, voievodul Gelu, înmormântat ,,pe margini de apă’’, nu-și găsește liniștea când vede că "Nu-i braț de voinic, să-i abată?’’

Dar cotropitorii sunt repede puși pe fugă pentru că, "din umbrele văii/ Cu scuturi ies repezi flăcăii’’. Și-n fruntea lor stă Gelu care, sculat din mormânt, trece iară

"prin suliți și foc înainte,

Să țină potrivnicii minte

Că- s vii când e vorba de țară,

Și morții-n morminte!’’

Și eroi ca Gelu sunt mulți: "Vodă, ghiaurul Mihai!’’care alungând pe turci, urmărește îndeaproape pe Pașa Hassan/Ce- și pierduse  și capul, și firea’’

Și care ,,fuge nebun’’, "că-n gheară de fiară și-n guri de tun/Mai dulce-i pieirea’’.

Românul cântă în toate împrejurările vieții. Își cântă bucuriile și și cântă durerile. Deoarece de-a lungul vremurilor, neamul românesc a pătimit mult, cântecele lui sunt mai mult de jale, decât de veselie.

Cântecul țăranului roman, fie că e cântat din fluier sau din frunză, fie că e cântat din gură, i se spune ,,doină’’, iar în unele părți, cum e pe la Năsăud’’ ,, hore’’. În doine își spune românul toată durerea sufletului său. În doină își găsește el mângăierea și tot în doină își află tăria de a-și putea duce mai departe greul vieții, plină de amor. De aceea cântă el:

Cine m-aude cântând ,

Crede că n-am niciun gând,

Dar eu atâtea gânduri am

Câte zile-s într-un an.

Și nu cânt, că știu cânta,

Ci- mi astâmpăr inima.

Lui Coșbuc i- au fost dragi doinele, ca și țăranilor, din satul lui. ,,Când trăiam acasă- spune el- învățam pe fete doine, să le cânte la șezătoare’’. Ca să îi simți plăcerea de a învăța pe fete să cânte doine, trebuie să fi cântat și el cu drag cântecele acestea.

Că lui Coșbuc îi plăceau doinele, ne-o adeverește un fost prieten al său, d-l Virgil Șotropa, distinsul profesor și istoric de la Năsăud. Pe vremea când erau amândoi studenți la Cluj, făceau dese plimbări, împreună, înafară de oraș. Adeseori, în timpul acestor plimbări, Coșbuc era cuprins de ,,vreun dor și jale’’. Atunci, spune fostul prieten al poetului ,,mă ruga să ne întoarcem acasă, să-i cânt  vreo doină someșană. În mica mea camera, se așeza pe  dunga patului  ori pe sofaua cam hodorogită și asculta cu deliciu la sunetele vioarei. Iar eu îl asiguram că-i cânt foarte bucuros, căci aveam în el pe cel mai credincios și indulgent public asistent.  ’’

Din dragostea aceasta și din încredintarea că prin cântecele poporane s-a ajutat mult la păstrarea limbii românești și și-a  întărit puterea de rezistență a neamului fata de asupritori, a răsărit cea mai frumoasă poezie, intitulată ,,Doina’’-în care Coșbuc tălmăcește toată durerea  sufletului poporului român.

Firește că poetul s-a gândit mai întăi la jalea neamului nostru din Ardeal, unde dăinuia din vremuri vechi o amarnică robie și unde era deci mai multă suferință. În cea mai mare parte, durerea românilor de aici se exprimă așadar în versurile:

,,Copilo, tu ești gata

De-a pururea să plângi!

Și când ești tristă, Doino

Tu inima ni-o frângi.

Dar nu știu cum, e  bine

Când plângi, că- n urma ta

Noi plângem toți, și- amarul

Mai dulce ni- e așa.

Și toate plâng cu tine

Și toate te-nțeleg,

Ca-n versul tău cel jalnic

Vorbește-un neam întreg.

În poezia ,,Doină’’, George Coșbuc ne mai vorbește despre durerea ce o simt flăcăii la plecarea lor la oaste și pe care ei tot prin doină și-o spun.

Dureroasele despărțiri ale recruților de cei de acasă, de ogorul și oile lor, de fetele și prietenii din sat, Coșbuc le-a văzut în Țara Năsăudului.

Tot aici va fi auzit ori va fi citit cum în vremurile vechi, țăranii de prin părțile Năsăudului și Bistriței treceau munții în Moldova, pentru ca să scape de militărie. Trecerile acelea au luat proporții nebănuit de mari pe la mijlocul veacului al optsprezecelea.

Firește că pe lângă groaza de cătănie, erau și alte motive care îi îndemnau să ia drumul spre Moldova, ca sărăcia, scumpetea, foametea, asupririle, birurile și prigonirile religioase.

În ce privește fuga de militărie, documentele din Arhiva Bistriței ne-au păstrat multe date din timpul mai sus amintit. Astfel, în 14  martie 1758, magistratul acestui oraș împovărase Bistrița ,,cu miliție’’ pentru ca din cauza ,,prea marilor și multelor poveri, mai cu seamă districtualii valahi fug, se expatriază în Moldova".

În 28  iunie 1760 doi țarani sași din Tărpiu, raportară magistratului bistrițean că au fost trimiși de satul lor în pădurea de la Cepan, comuna vecină, ca să vadă de ce s-au adunat acolo atâta mulțime de țărani români. Ajunși acolo, au aflat că erau țărani de prin satele  din împrejurime.

Erau cam șase sute de toți, cu doua sute de cai și multe vite. Își părăsiseră satele, pentru a merge în Moldova, din cauza că proprietarii de pământ ,,lasă să prindă la miliție numai pe jeleri și nu -și ofer și pe proprii lor iobagi’’.

Un român din comuna Telciu, cu numele Ion Scuturici a raportat magistratului din Bistrița că în ziua de 14 iulie 1780, fiind în drum spre oraș, a făcut popas pe hotarul comunei Dumitrea, unde și-a lăsat calul să pască. S-a propiat de el un țăran român, de loc dintr-un sat de prin apropiere, lăsându-și calul să pască lângă al lui. Nu peste mult timp, a mai venit acolo un țăran. Țaranul dintăi a arătat celui de al doilea ,,două locuri semănate cu cucuruz și- i zise să le prășească și să le adune la timpul său recolta de pe aceste pământuri ale sale aflatoare pe  hotarul dumitrenilor. Atunci eu- adică Ion Scuturici- l am întrebat pe fugar că din ce motiv vrea el să plece la Moldova. Răspunse că de frică să nu fie prins de miliție.’’

Înafară de el, se aflau adunați în pădurea Cepanului ,,trei sute de gospodari și încă mulți feciori  necăsătoriți, cari își părăsesc părinții și stăpânii la  care au slujit’’

Auzind de acești fugari sau bejenari, cum li se mai spunea, a venit la ei pretorul, de le-a cerut bani pentru bir. Mulți dintre ei I- au plătit. Întrebăndu-l despre motivele plecării în Moldova, i-au răspuns că ,,pleacă de frică să nu fie luați la miliție și din cauza  slujbelor grele ce au de prestart proprietarilor. Atunci pretorul îi dojeni, zicând: ,,Voi mereți nealungați și-ți veni, nechemați și nu veți afla mai mult ce lăsați aici’’.

Nu i-a putut întoarce din hotărârea lor pentru că nu demult mai plecaseră un grup de țărani și despre acela auziră că Domnul Moldovei ,,I-a sălașluit dincolo de Prut’’, iar celor ,,sărmani le-a dat bani și alimente  și le-a promis că -i va alimenta gratuit pănă-n toamnă. Mai știau că în Moldova ,,timp de zece ani bejenarii vor fi scutiți de orice contribuții și poveri, iar după trecerea acelui timp vor avea să plătească bir de cap 14 dinari și de fiecare vită câte 14 bani.

Înființându-se la 1762 de către Maria Terezia regimental al doilea de graniță în Năsăud, românii din ținutul acesta  s-au deprins cu viața militară și-au îndrăgit-o, pentru ca instrucția se făcea în sate la ei, de oameni care le știau prețui virtuțile ostașești, așa că  trecerile din Moldova din cauza  milităriei s- au împuținat, iar cu timpul au încetat. Serviciul ostășesc  n-a mai fost privit de flăcăii acestui ținut cu groază  ci ,,cu mândrie de viteaz și ca o îndatorire sfântă pentru împărat’’.

Despre desființarea regimentului în 1851, milităria a devenit iarași o suferință  pentru flăcăii români. Instrucția se făcea la orașe, în limba străină, de ofițeri și subofițeri, în cea mai mare parte, străini nu numai de graiul ci și de sufletul românesc, cari batjocoreau și loveau pe bieții flăcăi, pentru că nu înțelegeau limba în care erau instruiți. Din ciobani falnici și plugari chipeși, pe care satul îi privea cu dragoste și mândrie, flăcăii români ajungeau astfel, batjocura ofițerilor și gradaților străini, deși după ce începeau a înțelege comenzile străine, erau cei mai bravi ostași ai țării.

Se explică deci durerea de care era cuprins sufletul, când porneau spre locurile de recrutare. Flăcăii soseau încolonați după sate, unul din coloană cântând din fluier, iar ceilalți spunându- și jalea în chiuituri ce amintrau de trecerile de pe vremuri în Moldova, pentru a scăpa de serviciul militar la străini.

,,Munte, munte, piatră seacă,

Lasă voinicii să treacă,

Să treacă la ciobănie,

Să scape de cătunie.

Cătunia-I jug de piatră

Trag voinicii pân-odată.

Cătunia – jug de fier,

Trag voinicii până pier.

Plecarea la oaste era mai dureroasă, nu numai pentru flăcăi, ci și pentru sat. Flăcăii erau petrecuți până departe de sat, de rudenii și săteni. Despărțindu-se, aceștia din urmă se întorceau acasă, cu ochii înlăcrimați, iar flăcăii își continuau drumul spre noua destinație, cu inima îndurerată după ființele și locurile dragi, pe care le părăseau pentru o vreme îndelungată, ce lor li se părea o veșnicie.

Această despărțire  dureroasă a prins-o Coșbuc ,minunat de bine, în versurile:

,,Când merg flăcăii la oaste,

Cu lacrimi tu-i petreci

Și stai cu ei, ți-e milă

Să -i lași pustii, să pleci.

Cântând  le-aduci aminte 

De-o fată din vecini,

De mame și de-ogorul

Umplut acum de spini.

Și când i- omoară dorul

Și -n jurul tău se strâng,

Pui fluierul la gură

Și cânți, iar dânșii plâng’’.

Versurile de la sfârșitul acestei poezii ne amintesc de suferințele poporului roman din Ardeal, îndurate de pe urma prigonirilor limbii și cântecelor românești. Cu toate opintirile dușmanilor săi de a-i nimici, el și-a păstrat puterea de viață, datorită, în mare parte, tocmai cântecelor sale, în care își avea ascunsă cea mai scumpă comoară de pe lume, ce-i cuprindea nu numai durerile unui trai chinuit, ci și nădejdile unui viitor mai frumos.

Coșbuc a văzut  bine însemnătatea pe care a avut-o ,,doina’’în păstrarea sufletului neamului nostru, în toată vremea acestei cumplite robii.

De aceea ,,Doina’’ nu putea fi privită de românii asupriți decât ca o ființă sfântă, fără  care viața lor s- ar prăpădi.

,,Ai tăi suntem! Străinii

Te- ar pierde, de-ar putea:

Dar când te- am pierde, Doino,

Ai cui am rămânea?

Să nu ne lași, iubito,

De dragul tău trăim:

Săraci suntem cu toții

Săraci, dar te iubim!

Rămâi, că ne ești Doamnă

Și lege -I al tău glas,

Învață-ne să plângem

C- atât ne-a mai rămas’’.

 

Mulțumesc pe aceasta cale, doamnei profesoare Mariana Neamțu, fiica  profesorului Ștefan Linul, pentru ca mi- a pus la îndemână acest document (găsit în biblioteca tatălui dânsei), subliniind dorința de a face cu el ceea ce trebuie!

Mulțumesc redacției ziarului Răsunetul pentru că m-a ajutat să duc la îndeplinire această promisiune!