Nici de stânga, nici de dreapta

Se apropie alegerile parlamentare, uninominale în varianta românească, în care se vor înfrunta mai multe partide cu diverse orientări aşa-zis politice; o parte dintre ele se vor aliniate curentelor de stânga, altele se vor sau se cred aliniate curentelor de dreapta. Urmărind cu relativă atenţie luările de poziţii din ultima perioadă, nu mi-a fost dificil să constat că în afara unor dispute de conjunctura imediată, salarii, pensii, pomeni electorale nu am întâlnit nici urmă de ideologii determinabile sau poziţionări strategice încadrabile într-o stângă sau dreaptă europeană.

Să începem cu stânga, cu aşa-zis socialiştii, sau urmaşii defunctului partid comunist, în cazul nostru PSD ca port drapel; nu este sesizabilă decât privilegiile cu orice preţ, nu tu translaţia postcomunistă a ideilor din stânga europeană, particular a SPD-ului german sau stânga franceză; dar, apropo, de unde vine stânga în limbajul tradiţiei Europei? În 1789 în timpul revoluţiei franceze, când încă regele Franţei mai prezidă stările generale, nobilimea stătea la dreapta, în timp ce “parlamentarii comuni” stăteau la stânga “gauche” în latina “sinister”; Lenin a numit această aripă stângă a comunismului prin 1920 drept un infantilism al dezordinii, militând pentru radicalul comunism sovietic al dictaturii (“an infantile disorder”). Nu găsesc în stânga românească nimic din Adorno, ca exponent al criticii marxiste, nimic din Gramsci care se întreba de ce clasa muncitoare nu poate dobândi constituţia de clasă “class consciousness”, nimic din Lukacs, ca fondator al neomarxismului hegelian şi al unei dialectici vie între teoria şi practica socială; cât timp argumentele electorale rămân atenţiile materiale către alegători, un ulei, un zahăr, o făină, mici şi bere, taraful şi trubadurii populari, probabil ca asemenea incursiuni prin istoria stângii, conceptele ce au determinat ideologia însăşi, a stângii par mai degrabă ridicole. De altfel, având şansa să parcurg în germană şi engleză o parte din clasicii marxismului, neomarxismului şi post-marxismului şi intrând în dialog cu o serie de leaderi cunoscuţi de stânga autohtoni, nu mică mi-a fost surpriza să constat că “tovarăşii” noştri din nomenclatură erau cam fără replică, deşi vă jur că eu nu am urmat “Ştefan Gheorghiu” nici în teorie nici în practica…

Să vedem cum stăm cu dreapta, la noi fiind un curent care cel puţin teoretic îmbracă PNL şi PD-L. Păi domnilor (cam foşti “tovarăşi”) nici urmă nici de dreapta! Nici urmă de conceptele democraţiei atheniene de “demos + krathos”, adică de puterea poporului, nici urmă de filozofiile patristice ce renasc însufleţirea prin credinţă în valorile metafizice ca raţiune supremă, Creatorul, esenţele prime, nici urmă de idealism, nu numai cel kantian sau hegelian, dar şi de valorile de voinţă şi reprezentare a moralităţii în societate. Dreapta, stimabililor, este translaţia forţelor de simbol, ca sursă archetipală ce renasc energiile creative (şi nu pe cele distructive), ca surse din subconştientul mândriilor naţionale ce împletesc limbajul cu tezaurul artistic venit din imemorial… nici urmă de aşa ceva… poate în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat/ îndepărtat în care acest teritoriu al nimănui în politică “the no man’s land of politics” va fi dobândit prinb eforturile culturii şi angajării spirituale din acest încă fragil popor european, deloc reprezentat de valori cu demnitate transfrontalieră, cu verticalitate trans-ideologică, ce prevăd ascensiunea de dincolo de imediat…