Ploile de răpciune

Sosite târziu,

ploile de răpciune.

Lacrimi de vară.

După aproape două luni au coborât din ceruri ploile. Așteptate, așteptate, ,,lacrimile perpendiculare” ale văzduhului au întârziat mult să spele fața pământului. Acum, că au venit, parcă nu mai au nici un rost pentru plantele care s-au veștejit sau au intrat în uscare. Și totuși! Pământurile rebreniene care în curând vor fi rănite de săbiile plugurilor le-au adulmecat, le-au dorit de multă vreme, le-au așteptat cu înfrigurarea primei întâlniri dintre un El și o Ea, doi adolescenți lunateci.

În sfârșit  ploaia cade  aritmetic printre brațele pomilor încărcați de mere, de pere, de prune, de nuci, spală chipurile boabelor de struguri, umple gropile pământului crăpat.

Sub biciuirea ploii am urcat pe cărarea din grădină  care desparte în silabe roadele pomilor care se înșiruie ca niște santinele de o parte și de alta a ei. Mă duceam să aduc acasă o scară de lemn aninată într-un prun. Înserarea se lăsa ca o ceață de întuneric printre trunchiurile copacilor. Răsuflarea pământului bucuros de revărsarea ploii se înălța sonor ca un oftat de mulțumire, se rostogolea prin otava uscată pe alocuri.

Mă învăluia sadovenian o taină a naturii, participam la o rugăciune  a pământului vesel că a reușit să se agațe de ,,funiile lichide” ale ploii. Pe obrazul de iarbă al pământului șiroaile ploii își regăseau drumurile uitate în timpul anotimpului estival. Ploaia cădea necontenit. Să fie oare ultimele lacrimi ale verii oprită dincolo de dealurile ce împrejmuie satul?