Ciuma - un roman citit şi recitit pe întregul mapamond

        Pentru scriitorii tuturor timpurilor, momentele dramatice  din istoria omenirii au constituit subiecte  de inspiraţie  pe care le-au materializat în capodopere literare ce oglindesc marile suferinţe umane : pandemii, autoizolări, carantine, la care, în zilele noastre s-au adăugat  starea urgenţă şi de alertă. Pe plan literar, prima epidemie de ciumă a fost descrisă  de către poetul grec Sofocle în tragedia ,,Oedip rege’’. Încă de la începutul piesei autorul spune că faimoasa cetate Teba se afla în faţa unui mare chin,  ciuma, care făcea ravagii în rândul oamenilor. Ei credeau că această suferinţă, cu perioade de acalmie şi criză acută, vine din mânia şi pedeapsa zeilor.În finalul piesei, prin destinul său, Oedip devine el însuşi întruchiparea ciumei. Tucidide spune că ,,moartea secera fără deosebire pe unii şi pe alţii, nefăcând deosebire între credinţă şi necredinţă. Fiecare se temea mai mult de sentinţa de moarte a destinului. O altă relatare despre această molimă este cea abătută asupra Londrei în anul 1665, descrisă de Daniel Defoe în romanul ,,Jurnal din anul ciumei’’. Bazată pe multă cercetare la faţa locului, istoricii şi criticii literari îi consideră lucrarea drept cea mai autentică  din câte s-au  scris până atunci. Defoe este  cel care a creat personajul celebru, Robinson Crusoe, naufragiat pe o insulă pustie şi trecut prin exerciţiul singurătăţii,  al izolării, timp de 27 de ani. Romanul care descrie tragedia petrecută mai aproape de noi, aparţine scriitorului Albert Camus, deţinătorul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1957, roman pe care şi-l intitulează în mod sugestiv ,,Ciuma’’.Din momentul declanşării acestei maladii în oraşul algerian Oran, viaţa se configurează ca o trăire catastrofică, destinată să-i facă pe oamenii izolaţi să ajungă la înţelegerea unui pericol comun şi a unui destin al tuturor. ,,Spre deosebire de cartea lui Defoe ,,Jurnal din anul ciumei’’, unde această boală cumplită este înfăţişată ca un flagel real, în opera lui Camus, maladia are un caracter simbolic’’ (Romul Munteanu). Autorul se comportă ca un martor şi reporter al vieţii din Oran. Dincolo de ilustrarea literară a unei tragedii reale, romanul pune în discuţie valorile umane fundamentale : relaţiile adevărate dintre oameni, lagărele de concentrare, dictaturile politice, exterminarea în masă, teroarea ideologică. ,,Păcatele grave ale omenirii, până atunci trecute cu vederea, ieşeau la iveală ducând spre o concluzie neaşteptată : de vină pentru ciumă nu era o forţă misterioasă, de vină erau chiar oamenii care sufereau flagelul’’. Personajele cărţii, de la un medic până la turişti şi fugari, sunt folosite pentru a arăta efectele pe care le are ciuma asupra populaţiei. Mor zeci de mii de oameni, iar oraşul este declarat închis. Autorităţile i-au măsuri severe, iar militarii recurg la pedepse pentru recalcitranţi, în spitale personalul medical lucrează zi şi noapte.Prima parte a cărţii surprinde felul în care se infiltrează ciuma în oraş prin apariţia şobolanilor şi moartea lor pretutindeni, în immobile, pe străzi, în subsoluri, în pieţe, etc., prevestind dezastrul. Epidemia ţine câteva luni bune, iar povestea de aici atinge mai multe subiecte, între care, reacţia autorităţilor şi atitudinea populaţiei faţă de ceea ce i se întâmplă. Zilnic mor sute de oameni, iar criza ajunge la apogeu.Simptomele sunt tot mai pronunţate : ,,ganglionii inflamaţi ai bolnavilor, febra ridicată, respiraţia grea, indică semnele ciumei’’. Boala este recunoscută, dar în oraş  nu era ser pentru vaccin, iar prepararea lui cerea timp. Doctorul Bernard Rieux, mereu pe front, în mijlocul pacienţilor, are o singură dorinţă, să facă numai bine, chiar dacă binele acesta nu de puţine ori pare inutil în raport cu lipsa de speranţă. Părintele Paneloux, priveşte fenomenul prin viziunea sa religioasă, că totul vine din Cer. Naraţiunea are o complexitate simbolică prin descrierea minuţioasă a bolii, a stării celor ciumaţi, trimişi cu forţa în locuri izolate, ca şi a fricii ce se instalează peste tot. Carantina, izolarea totală a oraşului, interdicţia de intrare şi ieşire  sunt ultimele elemente prin care Albert Camus pune în lumină starea de exil interior. Prin acest roman, autorul reuşeşte să demonstreze că oamenii se unesc în faţa suferinţei şi a morţii. Doctorul, preotul, gazetarul parizian,, funcţionarii locali, echipele sanitare, formează  un adevărat nucleu de salvare a locuitorilor aflaţi în pericol. Invazia pandemiei coronavirusului asupra omenirii a făcut ca multă lume să citească şi să recitească romanul lui Albert Camus. Şi eu mă număr printre ei şi cred că fenomenul descris se potriveşte foarte bine cu ceea ce se petrece astăzi în lume, inclusiv în România.