Imprevizibilul Cioran

Cu tată protopop ortodox şi bunicul dinspre mamă baron, coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu, prieten la Paris cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan şi Barbu Fundoianu, Emil Cioran şi-a formulat un destin ciudat, paradoxal, imprevizibil.
Kant, Schopenhauer şi-n special Nietsche, sunt studiaţi în original şi adaptaţi sistemului său de gândire, la care a mai chemat pe Ludwig Klages, Martin Heidegger şi chiar pe rusul Lev Şestov cu a sa „întâmplare” pusă în centrul sistemului său filosofic. Simpatizează la început cu ideile Mişcării Legionare, minus violenţa şi se declară admirator Hitler, justificând, provocator, „noaptea cuţitelor lungi”. Se dezice însă definitiv, cu ruşine şi furie, de această viziune, inadmisibilă rătăcire a tinereţii.
Gânditor torturat de sentimente şi senzaţii violente,este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supravieţuirii. Tema alienării omului, existenţialistă prin excelenţă la Jean Paul Sartre şi Albert Camus, este formulată în anul 1932 de proaspătul Cioran, „Să fie oare pentru noi, existenţa un exil şi neantul o patrie?”
Firul roşu al operei lui Cioran, contingenţa fiinţei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârşitul civilizaţiei, ameninţarea răului, refuzul consolidării prin credinţă, obsesia absolutului, viaţa ca expresie a exilului metafizic al omului. „Singurul mod de a înţelepţi un animal arogant din fire este de a-i arăta din ce noroi este plămădit. Eu sunt omul care voi râde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi.”
Poate Cioran a fost un om nefericit, deşi spunea el, nefericirea este starea poetică prin excelenţă, iar despre viaţă se poate scrie doar cu un toc înmuiat în lacrimi. „Trăiesc pentru că munţii nu râd şi viermii nu cântă”, şi tot el, mai la vale, „Noi am vrea să murim fără să existe moarte”, şi până la urmă, „Trebuie să învăţăm a muri mai rar.”